Viile şi vinurile din Bihor

În Transilvania a existat o zi anume dedicată culesului viilor, ziua Terezei, fixată în 16 octombrie. Începând cu secolul al XIX-lea însă, viticultorii au renunţat la această tradiţie stabilind pentru cules perioada optimă după cantitatea şi calitatea producţiei. Această dată târzie de colectare a viţei de vie corespundea dorinţei de a obţine un vin dulce şi mai puternic alcoolizat. În Transilvania existau variate soiuri locale: Feteasca Albă, Grasa, Galbena-(Fetească-Regală-Dăneşana-Crăieşti), Gordan, Ţâţa Caprei. Tămâioasă, Iordovan, Hovis, Furmint, Cădarca, Percinogul, Plopa, Ranca, Ruginoasa, Rujiţa şi alte câteva. Grasa cultivată în regiunea Târnavelor şi Furmintul în zona Tokay sunt considerate două variante ale aceleaşi specii vechi transilvănene.

Tradiţia cultivării viţei de vie îşi are rădăcinile undeva în antichitate. După Strabon, geograf şi etnograf grec, Burebista ar fi interzis consumul de vin cu ajutorul preotului Deceneu, fapt aflat însă în contradicţie cu descoperirile arheologice care au funizat dovezi precum seminţe de struguri, frunze de viţă de vie imprimate în lut sau vase de băut ori specifice servirii vinului, reprezentări şi altele. Dacia era considerată de către romani o ţară a livezilor, a pădurilor şi câmpiilor înalte, aşa cum rezultă din raspândirea inscripţiilor votive în piatră pentru divinităţi agreste precum Silvanus ( zeul vegetaţiei) şi Libera dar şi pentru Liber Pater (zeul vinului şi vegetaţiei). Monumentele funerare din Dacia, îl înfăţişau pe defunct benchetuind împreună cu familia şi împărţind bucatele, în special pâinea şi vinul, care era servit din ulcioare în cupe.

La venirea lor în Transilvania, ungurii aveau deja în vocabular o sumă de cuvinte aduse din zona Caucazului şi din nordul Mării Negre referitoare la vin şi creşterea viţei de vie. Faptul că aceste cuvinte le-au precedat pe cele legate de agricultură moştenite în mare parte din limbile slave ne arată că vinul era şi pentru aceştia un simbol al prestigiului. Un document medieval de la 1214 despre o hotărnicie a satului Mişca situat la vest de Oradea, azi dispărut, amintea şi plantaţiile de vie.

În anul 1974 viile bihorene se întindeau pe o suprafaţa de 6600 de hectare din care 738 aparţineau unor unităţi de stat, 5324 cooperativelor din care 3074 erau date în folosinţa gospodăriilor personale. 338 aparţineau gospodăriilor individuale. Această distribuţie arată putenica fărâmiţare a planţiilor de vie, chiar şi în anii colectivizării . Unele tratate viticole din epocă recomandau clasarea podgoriilor din zonă în în categoria celor de importanţă locală. Unele hărţi viticole mai păstrează şi acum această opţiune, poate că nu fără motiv pentru că în regiune nu mai există nici o marcă cunoscută de vin superior şi nici o entitate economică cu o activitate de anvergură.

Concentrarea viticolă cea mai importantă se află în Valea Ierului, dealurile Marghitei şi dealurile Oradiei. Arealul amintit face parte din întinsa regiune viticolă care mai cuprinde şi judeţele Satu-Mare şi Sălaj. Cele mai cunoscute podgorii bihorene sunt Diosigul şi Valea lui Mihai din care fac parte exploataţii din localităţile de pe Valea Ierului şi a Barcăului cu centre precum Sântimreu, Sâniob sau Săcuieni. Centre viticole mai importante apar şi la Biharea sau Tileagd. Specifică producţiei locale este obţinerea unor vinuri cu aciditate ridicată. Din acest motiv vinurile de aici au fost căutate la export pentru a fi distilate. Soiurile cultivate cu preponderenţă sunt Bacator, Erdei, Riesling italian şi o varietate de hibrizi: Dalawar roz, Othello, Noah, Lidia, Clinton, Katawba. În zona Valea lui Mihai predomină Ardeleanca.

Datorită numeroaselor proprietăţi, în unele sate vinăriile există adevărate străzi de pivniţe. Construite în mal sau în deal aceastea au faţade de cărămidă şi uşi din lemn şi fier ghintuite, adesea ferecate cu lacăte imense. Caracteristică este săparea lor in coama dealurilor, precum la Sălacea, Săcuieni, Fălcica, Târguşor, Tarcea şi multe altele sau, în zona de mlaştină, direct în sol şi acoperite cu paie sau cu stuf, aşa cum pot fi observate la Albiş. În unele părţi, pivniţele erau mai elaborate având aspectul unor clădiri zidite cu pivniţa dedesubt. Multe din acestea sunt semnalate ca monumente, astfel că repertoriul monumentelor din judeţul Bihor, redactat la Muzeul Ţării Crişurilor în 1974, recomanda consevarea lor in situ. În mai multe localităţi pivniţele sunt întinse pe mai multe uliţe.

La Cadea, de exemplu, există Uliţa nouă, Dealul Baronului, Cotlonul Câinelor, Cotlonul Coşurilor sau Cotlonul Ursului. Sălacea este însă adevăratul Pompeii al pivniţelor din Valea Ierului. Aici existau 900 de pivniţe, toate săpate în deal, în mai multe locuri din sat: Burga Mare, Burga Mică, Szeleş şi altele. Cele mai vechi pivniţe sunt date între 1803 şi 1807. La Diosig într-o veche pivniţă zidită sub mal se găsea până în anii 60 un butoi vestit prin mărime cu o capacitate de 6 vagoane. Începând cu 1860, vinuri din Diosig au participat la mai multe concursuri internaţionale, multe fiind premiate. Un membru al familiei Zichy, proprietară din 1806 a domeniului Diosig, Ferenc Zichy a pus bazele viticulturii profesioniste în Bihor încercând să aclimatizeze mai multe sute de soiuri. La început a folosit vieri aduşi din Austria, apoi înfiinţat şi o şcoală pentru pregătirea viticultorilor (1870). A obţinut astfel vin de calitate de mai multe tipuri, care au rămas menţionate în cataloagele de viticultură ale vremii. Totul a fost curmat însă de apariţia filoxerei.

Viile de la Valea lui Mihai amplasate pe celebrele dune de nisip din zona Nirului au cele mai mici distanţe de plantare din Transilvania, în special datorită solului care se încălzeşte puternic vara. În secolul al XVII-lea viile de la Valea lui Mihai erau organizate in asa-zisele „gradini de struguri”, separate de terenuri arabile. Pe lângă Ardeleanca aici se cultivau soiuri precum Ezerjo, Riesling, Delaware şi Noah. Pentru stabilizarea terenurilor nisipoase se semana adesea secară. Plantările masive au avut loc aici abia după apariţia filoxerei adică din anii 1879-1880.

Bibliografie:
Anastasie Bulencea, Viile şi Vinurile Transilvaniei, Bucureşti, 1975
Adrian Apan, Domeniul contelui Stubenberg 1700-1948, Oradea, 2007, (rezumatul tezei de doctorat)
design magazin-vinuri.com
Repertoriul monumentelor din judetul Bihor, Oradea, 1974

Fotografii:Ştefan Sofalvi