Velenta. O veche aşezare orădeană.

În evul mediu Oradea nu era un oraş unitar, un burg medieval, aşa cum sunt cele din Transilvania, şi aceasta pentru că nu avea autonomie şi nu deţinea titlul de civitas, în ultimă instanţă dreptul de cetate.

Cartierele oraşului erau aşezări împărţite între stapânii feudali ai locului: capitlul şi episcopia romano-catolică. Numai o dată cu reforma, în perioada când Oradea era o puternică cetate de margine a principatului Transilvaniei oraşul a putut dobândi statutul de civitas cu organizare proprie şi dreptul de a se înconjura cu ziduri. Din acestea însă nu s-a păstrat nimic decât amintirea lor în stampele de epocă. Multe nu erau decât simple palisade din lemn, dar existau şi ziduri din piatră. Acestea înconjurau însă târgul Oradea la vest de cetate pe malul stâng şi Olosigul aflat la nord pe malul drept al Crişului.

Velenţa se afla la est de cetate pe una dintre axele majore de dezvoltare a oraşului adică pe drumul spre Cluj şi Transilvania. Cu toate că este mai veche, aşezarea medievală aşezarea va fi amintită abia la 1291-1294 cu numele Venecys, alături de Episcopia Bihorului, ambele fiind posesiuni episcopale. Cum zona era străbătută de mai multe cursuri de apă pe care au putut fi construite mori, ele trebuiau să plătească mai multe găleţi de făină bună. Aşezarea era denumită vicus însemnând un sat mai răsărit, evoluând spre un târg sau un cartier, ori numai o uliţă sau pământ la ţară.

Numele aşezării a venit, probabil, de la aspectul mlăştinos al teritoriului marcat de cursurile Crişului şi actualei Peţea, dar şi de un braţ al Crişului, acum secat care îşi unea apele cu ale Peţei prin jurul cetăţii. Doar în centrul aşezării, undeva între şcoala generală „Lucreţia Suciu” şi până spre biserica ortodoxă există un fel dâmb sau o limbă de pământ mai ridicată, întrerupt şi el pare-se de mici vâne de apă.

Sigiliul lui Andrei Bathori, episcop romano-catolic de Oradea.(Sursa http://asztrorege.blogspot.ro/)

Poate că a existat şi o mică minoritate de italieni care să fi influenţat adoptarea acestui nume, însă spre epoca modernă apectul aşezării era unul profund rural şi chiar dacă existau şi activităţi meşteşugăreşti. De altfel aşezarea mai avea un nume Tykol, precizat la 1374, Venetia alio Tykol. Într-un document emis la 18 ianuarie 1435, în timpul episcopului Giovani de Curzola (1435-1438), este amintit un anume Zenyth, cives italicus care deţinea o casă în Velenţa. Probabil că locuitorul făcea parte dintre cei care au venit împreună cu episcopii italieni orădeni, cum era şi emitentul documentului.

Singurele două monumente medievale ecleziastice urbane parţial cercetate în Oradea sunt doar două şi provin din Velenţa. Acestea sunt biserica şi mănăstirea ordinului franciscan conventual atinsă cu prilejul refacerii Maternităţii din Oradea în 1989 şi o biserică gotică identificată în dreptul Morii Răsăritului pe strada Miron Costin în 2008. Probabil pe amplasamentul actual al bisericii catolice un vechi lăcaş de cult dispărut în urma incendiului din 1338. În 1340 episcopul catolic Andrei Bathori a ridicat o biserică din piatră şi mănăstirea din lemn a călugăriţelor clarise. În secolul XVIII şi XIX aici funcţiona o biserică barocă cu hramul “Sf. Ecaterina”.

La 1722 Velenţa era un târg iobăgesc cu 129 de capi de familie şi cu patru preoţi dintre care unul era catolic, unul greco-catolic şi trei ortodocşi, precum şi un învăţător pentru români, în total o populaţie de vreo 650 de locuitori. La aceştia trebuie adăugaţi şi oaspeţii aşezaţi în preajma cetăţii încă de principii ardeleni, împreună cu puţinii nobili, astfel că se poate ajunge la o cifră de 1250 de locuitori.

Potrivit recensământului lui Iosif al II-lea din 1785, a fost calculată şi media de membrii de familie, aici mai mică decât media ardeleană, de unde rezultă o prolificitate mai scăzută, 3,81 suflete pe familie. Este poate un comportament specific unei populaţii pe cale de urbanizare. Istoricii interesaţi de demografie au observat o mişcare de populaţie temporară specifică unei populaţii care este legată de activităţi urbane. Potrivit unor date demografice, comunitatea românească era foarte importantă fiind majoritară în această parte a Oradiei. Sub grafie maghiară sunt identificate nume precum Baba, Ardelean, Popa, Silaghi, Cioară, Ursu, Câmpean,  Pop, Suciu, Moguţa, Vodă sau Nichita.

Monument funerar. Biserica ortodoxă Sf. Mihail şi Gavril din Velenţa.

În secolul al XVIII – lea Velenţa era unul dintre locurile predilecte de aşezare a celor care neavând drept de cetăţenie nu se puteau aşeza în oraş. Unii dintre aceştia au fost „grecii” din Oradea atestaţi cu mult mai devreme, încă din 1643, când principele Gheorghe Rakoczi I îi aminteşte cu contribuţia de 1.000 de taleri faţă de cei din Hunedoara, Târgu Mureş, Haţeg, Alba Iulia, Şebeş, Orăştie care împreună plăteau 3000 de taleri. Cu această denumire erau desemnaţi grecii propriu zişi, dar şi aromânii din Balcani, la care se adăugau şi sârbii. La nord de Criş s-a şi păstrat un loc în Dealul Viilor denumit „Görög oldal” – „locul grecilor”, „partea grecilor”, cel mai probabil în sens de loc de vie (vezi harta).

Monument funerar cu inscripţie în limba greacă pentru Georgio, 55 de ani, decedat la 18 noiembrie 1775. Biserica ortodoxă Sf. Mihail şi Gavril din Velenţa.

În veacul al XVIII – lea în Velenţa se afla o puternică comunitate de aromâni care se ocupau cu comerţul. Împreună cu ceilalţi ortodocşi, în special românii localnici sau aşezaţi aici pentru activităţi comerciale, ei au ridicat biserica ortodoxă cu hramul Mihail şi Gavril  construită între anii 1768-1779 pe locul unei foste biserici de lemn. Ea fost clădită de meşterul Schultz şi sfinţită în data de 7 iulie 1779 printr-o ceremonie solemnă oficiată mitropolitul ortodox de Karlovits.

Biserica ortodoxă Sf. Mihail şi Gavril din Velenţa.

Edificiul din Velenţa a fost în secolulul al XVIII-lea singura biserică ortodoxă din Oradea. Abia în 1790 s-a oficiat prima slujbă în noul aşezământ cunoscut mai târziu sub numele de „Biserica cu Lună”. Demersurile lor datau începând cu 1702 când negustorii „greci” din Velenţa cereau „îngăduirea construirii unei biserici” cum se aminteşte în Istoria Oraşului Oradea. După istoricul Nicolae Iorga edificiul a reprezentat un adevărat panteon confesional al românilor din această parte de ţară. Dintre negustorii orădeni care primiseră din 1712 dreptul ca „jumătate din consilierii oraşului să fie de religie răsăriteană” primul jude – primar al târgului Oradea a fost Samuil Horvath, ales apoi în funcţie de şase ori, acela care a donat ortodocşilor din Oradea terenul pe care s-a construit Biserica cu Lună. Pentru despăgubirea cheltuielilor făcute de el în folosul comunităţii, Oradea a decis să i se doneze loc de casă, o vie şi o păşune, precum şi dreptul de a deţine o cârciumă şi o moară pe Criş. Din cele expuse rezultă darea de mână şi destoinicia în afaceri a negustorilor ortodocşi din târgurile orădene, dintre care, în prima jumătate a secolului al XIX –lea, se va ridica şi Emanoil Gojdu.

Demetriu Leca “comerciante”, născut în “Brasiovu” şi decedat la Oradea în 1869.Biserica ortodoxă Sf. Mihail şi Gavril din Velenţa.

În epoca modernă centrul aşezării a fost în actuala Piaţă a Tineretului  cunoscută anterior sub numele de Templom Ter sau Piaţa Bisericii cu biserica romano-catolică ridicată între 1858-1862 şi vechea primărie a Velenţei. Calea Clujului a fost uliţă de comersanţi şi meşteşugari. Aici activa încă de la 1750 Asociaţia calfelor de cizmari din Oradea şi Velenţa. Construirea gării Oradea-Est şi acordarea unei importante funcţii prin înfiinţarea triajului pentru traficul de mărfuri în 1880 a făcut ca zona să devină una de depozite şi fabrici, inclusiv cu zone pentru muncitori, dar şi una de „barieră” unde activau noii veniţi din preajma oraşului.

Bibliografie:

Ion Bratu, Ion Puşcaş, Consideraţii în jurul reglementării urbariale a localităţii Velenţa din 1722 în  Lucrări Ştiinţifice, seria B,  Oradea, 1970, p. 169-194.

Ion Bratu, Ion Puşcaş, Urbariul Velenţei la 1772 în  Lucrări Ştiinţifice, seria B,  Oradea, 1971, p. 141 sqq.

L. Borcea, Gh. Gorun (editori), Istoria Orasului Oradea, Oradea, 2007, p. 97, 104,117,173.

Emődi Tamás: Mănăstirea franciscanilor conventuali din Oradea, Ars Transilvaniae , VII, 1997.

Peter I Zoltan.3 secole de arhitectură oradeană.Oradea, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2003, p. 32.