Ulpianum la Oradea?

Între centrele urbane amintite de geograful Claudios Ptolemaios în Dacia epocii sale apare şi Ulpianum. Localitatea poartă numele împăratului Traian fiind, probabil, o întemeiere a cuceritorului Daciei. Despre acest loc nu ştim nimic şi nu puţini au fost aceia care au riscat o localizare pornind de la coordonatele oferite de autorul antic. Un club sportiv, o filială de bancă şi nişte societăţi comerciale poartă acest nume antic care aduce, nu-i aşa, un pic de ştaif în atmosfera de provincie.

În site-ul Consiliului Judeţean Bihor localitatea este plasată chiar la Oradea. Ceea ce omite să ne spună pagina oficială a Bihorului este în ce cartier se afla vechiul Ulpianum, ca să nu mai căutăm în Pagini Aurii, de exemplu. De fapt propoziţia sună cam aşa: “Dacii şi romanii cunoşteau bine băile termale de lângă Ulpianum (Oradea), ceea ce rezultă din pietrele de mormânt descoperite în apropiere de Băile Felix” (vezi aici ). Nu ni se spune dacă romanii veneau doar în weekend de la Napoca (Cluj) sau Porolissum (Moigrad – lângă Zalău), din capitală de la Sarmizegetusa, ori la un sejur complet. Nu ştim nici dacă s-au simţit bine sau nu cu dăciţele libere care îşi vor fi făcut veacul pe la izvoarele tămăduitoare. Teritoriul, trebuie să o spunem, nu a făcut parte din Dacia epocii în care au fost săpate în piatră inscripţiile cu pricina. Este tot atât de clar că uneori romanilor li s-a făcut atât de rău încât oamenii nu au mai ajuns pe acasă sau or fi luat vreo bătaie de la daci de a trebuit să-i îngroape păgâneşte nevastele. Ori poate că femeile îngropate aici nu au făcut faţă nămolului din băltoaca cu nuferi, obişnuite fiind cu luxul decadent de la Germisara sau Băile Herculane. De altfel, întregul pasaj ilustrează o “istorie” atât de greşit înţeleasă încât textul devine chiar umoristic. Probabil că politicienii,  funcţionarii cei importanţi ai provinciei le ştiu pe toate mai bine decât muritorii de rând. Ridicolul situaţiei este cu atât mai perplex cu cât înaltul for de conducere “patronează” mai multe instituţii cu competenţă în domeniu. Strălucitul arheolog şi istoric Vasile Pârvan îndrăznea să plaseze Ulpianum, ipotetic, “pe undeva prin Bihor” fără să ne dea adresa exactă. De aici rezultă că nu prea poţi compara informaţiile aproximative ale Academiei Române cu cele mult mai precise oferite de consiliul de la Bihor.
Claudius Ptolemaeus, pe numele său roman, a fost un geograf, matematician şi astronom grec care s-a născut la Ptolemais în Egiptul de mijloc şi a trăit în Alexandria. A fost cetăţean roman, a venit pe lume undeva în jurul anului 90, după alţii pe la 100 p. Chr. şi a murit pe la 165 sau în 168. Este considerat unul dintre cei mai înzestraţi savanţi ai antichităţii cu profundă aplecare spre legătura între experiment, formularea ipotezelor şi elaborarea teoretică.
Geographia, lucrarea sa cea mai importantă face un inventar al lumii locuite cuprizând 8000 de toponime aliniate între Spania şi China şi încadrate într-o tramă de paralele şi meridiane.

Destinul acestei lucrări a fost fabulos, Europa medievală şi renascentistă datorându-i o mare parte din modul de redactare al primelor hărţi ale diverselor regiuni. Lucrarea a fost copiată în sute de exemplare, fiind practic prototipul hărţilor europene. Din acest motiv, această proiecţie a lumii nu scăpat nici de critica modernă, extrem de folositoare pentru datarea originalelor folosite pentru diverse regiuni şi nici de exagerările care negau documentului orice valoare istorică. Mulţi însă au considerat-o ceea ce şi este, o sinteză a hărţilor şi cadastrelor din Alexandria.
Între principalele surse de inspiraţie se aflau harta lumii a lui Eratostene de la mijlocul secolului al III-lea a. Chr., precum şi hărţi elenistice ale cuceririlor romane. Pentru arcul alpin, de exemplu, au fost folosite hărţile din epoca lui Caesar. Unele surse erau simple itinerarii fără scări de mărime, uneori şi fără indicaţii ale distanţelor. Iar documentele regionale au fost, uneori, greşit orientate.

În literatura privitoare la geografia Daciei romane se disting mai multe încercări de a face comprehensibilă puzderia sau raritatea descoperirilor din teren. Aşa este o lucrare a lui Dumitru Tudor sau cea aparţinând lui Vasile Pârvan şi mai recent cea a cercetătoarei Ioana Bogdan Cătăniciu. Urmând concluzia unui savant olandez, autoarea a pornit de la premiza că pentru Dacia a fost folosită o hartă fizică dinaintea cuceririi romane peste care Ptolemeu a aplicat itinerariile privind provincia Dacia, mai puţin întinsă decât teritoriul Daciei lui Decebal. La reconstituirea drumurilor din provincie este observată lipsa capitalei Daciei romane Ulpia Traiana întemeiată de Traian şi existenţa unui nume insolit, Ulpianum situat „mult în afara provinciei”, considerat astfel un castellum cu acest nume. Numai că atunci când se discută traseele principalelor drumuri romane acesta nu e amplasat pe nici unul. Cele 15 denumiri de populaţii sunt considerate civitates ale provinciei, adică nume de comunităţi cu organizare proprie din Dacia romană şi nu „oraşele” şi triburile regatului dac. Argumentul pentru această interpretare este că localităţile de situat în Moldova actuală sunt introduse în lista Moesiei, adică a provinciei care, sub Traian, a înglobat Muntenia şi partea sudică a Moldovei. Că pentru localităţile menţionate ipoteza a fost corectă o dovedeşte recenta întregire a unei inscripţii romane de la Ilişua care în antichitate s-a numit Arcobadara, exact ca în harta lui Ptolemeu. Pentru numele de triburi sau populaţii dovezile se lasă încă aşteptate.
Revenind la Ulpianum, primul istoric român important care aşează localitatea pe Crişul Repede, lângă sau la Oradea-Mare este C.C. Giurescu în 1935. În anul următor Aurel Tripon oferă nişte texte ale unor inscripţii romane, întregirea şi traducerea în a sa Monografie – almanah a Crişanei. Acesta trebuie să se fi inspirat dintr-un text al lui Cseplö Péter, arheolog amator din Oradea care credea că Ulpianum se afla lângă Oradea, potrivit a două monumente funerare “descoperite” la Băile Felix. Cele două inscripţii transcrise de ultimii doi autori au la aceştia următoarele texte.

VALERIAE
VIX. AN.  XXIX.
T. FL. APER.
SCRIBA. COL. SAR.
CONIVGI.
CARISSIMAE

Traducere: Valeriei, a trăit 29 de ani, Tiberius Flavius Aper scrib (notarul) coloniei Sarmizegetusa soţiei dragi.

C. LONGIN
MAXIMO
VIX AN LVII
IVLIA APHRODISIA
CONIVGI
BMP

Traducere: Lui Caius Longinus Maximus, a trăit 57 de ani Iulia Aphrodisia soţia a ridicat soţului care a binemeritat.
Greşeala este de fapt mult mai veche, datând în Renaştere când mai mulţi copişti umanişti aveau obiceiul de a colecţiona texte epigrafice romane.

Biserica din Densuş

Pe aceştia, Haliczky A. i-a copiat la rândul lui, fiind citat în materialul istoric a lui Cseplö. Există o dublă eroare: amplasamentul greşit la Băile Oradea şi copia greşită a textului inscripţiei. De fapt monumentul funerar al acestui funcţionar al coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane este zidit ca pilon de sprijin în interiorul bisericii din Densuş. Acolo, el a fost văzut de călători şi amatori de antichităţi. Textul din IDR (Inscripţiile Daciei romane) III/2, 457 este următorul:

VALERIA CARA
VIX(it) AN(nis) XXIX
T(itus) FLAVIUS APER
SCRIBA COL(oniae)
SARM(izegetusae)
CONIVGI
RARISSIME

 Soţul îndurerat este un personaj cunoscut la Sarmizegetusa din nu mai puţin de patru inscripţii. Traducerea potrivit întregirilor din IDR este: Valeria Cara a trăit 29 de ani, Titus Flavius Aper scriba (secretar) al coloniei Sarmizegetusa, soţiei rarissime.
Al doilea monument este tot un altar funerar, refolosit în aceeaşi biserică de la Densuş şi a fost întregit în felul următor în IDR III/2, 426. Evident că şi acesta a fost adus din necropola Sarmizegetusei.

D(is) M(anibus)
G(aio) LONGIN(io)
MAXIMO
VIX(it) AN(nis) LVIII
IULIA AFRO
DISIA CONI(ugi)
B(ene) M(erenti) P(osuit)

“Zeilor Mani, lui Gaius Longinius Maximus (care) a trăit ani 58,  Iulia Afrodisia soţului (său) care a binemeritat a pus (monumentul). Acesta a fost transportat în evul mediu din necropola Sarmizegetusei la biserica din Densuş.

După cum reiese din textele prezentate, nici Titus Flavius Aper, nici Gaius Longinius Maximus nu au fost vreodată pe la băile din preajma Oradiei şi pentru simplul motiv că în acel moment Crişana nu făcea parte din provincia Dacia. Aşadar inscripţiile care atestă faptul că romanii cunoşteau apele termale ale băilor de lângă Oradea sunt de fapt „inscripţii călătoare” sau „ spolii”, monumente aduse din Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane.

Biserica din Densuş-lei funerari de la Sarmizegetusa

Şi totuşi, unde a fost misteriosul Ulpianum ?

Nicolae Gostar, eminentul profesor ieşean, preciza în 1969, că Ulpianum putea fi un castellum din provincie, probabil identificabil cu castrul şi aşezarea civilă de la Bologa. Coriolan Opreanu a considerat că dispunerea localităţii la nord-vest de Porolissum, “localizarea sa ipotetică a fost propusă, iniţial la Oradea, apoi la Carei”, reprezintă o dovadă că Dacia lui Traian a fost mai mare decât cea îndeobşte cunoscută, cuprinzând şi zona de la vest de Munţii Apuseni.

Pentru cercetătorul clujean prototipurile utilizate de Ptolemeu se aflau în operele lui Traian şi Dio Chrysostomos (medicul împăratului care a participat la războaiele de cucerire) redând faza cea mai veche a provinciei imediat după cucerire. I. B. Cătăniciu publica în 1999 un nou studiu privitor la teritoriul Napocăi romane descriind destul de plastic cum ar fi putut sta lucrurile în epocă, palsând Ulpianum prin Munţii Apuseni:
„Pe poarta de vest a municipiului Napoca se deschidea un drum ce lega oraşul cu aşezările de pe cursul superior al Someşului Mic, prin Floreşti. Drumul continua până la castrul Gilău, care străjuia valea Someşului Mic şi, probabil, asigura un control al zonei miniere – probabil metallum Ulpianum din care făceau parte exploatările miniere de la Iara şi împrejurimi (Băiţa, Băişoara, Valea Ierii etc)”.

Bibliografie:
Ioana Bogdan Cătăniciu, Ptolemeu şi provincia Dacia, în ActaMN 24-25, 1987-1988, p. 145-159.
eadem, Napoca Pomoerium şi territorium -ipoteze de lucru-, în Napoca 1880 de ani de la începutul vieţii urbane, Cluj-Napoca, 1999, p. 71.
N. Gostar, Ulpianum (Ptolemeu, Geogr., III, 8,4), în AnaleleUnivIaşi, XV, 2, 1969, p. 171-176.
C. Opreanu, Vestul Daciei romane şi Barbaricum în epoca lui Traian, în Civilizaţia romană în Dacia, p. 28-51.
V. Pârvan, Getica, Bucureşti, 1926, p. 251.
A. Tripon, Monografia alamanah a Crişanei. Judeţul Bihor, Oradea, 1936.
Irta Cséplő Péter, Bihar vármegye és Nagyvárad őskora.