Societatea de leptură a junimei române din Oradea-Mare

Începând cu deceniul 7 al secolului al XIX-lea, asociationismul reflecta aspiraţiile societăţii şi iniţiativele unor persoane pe care sociologii le-ar cataloga acum drept lideri de opinie.
O asociaţie trebuia să dispună de un statut aprobat de Ministerul de Interne de la Budapesta, un sediu, o structură de conducere şi administraţie (preşedinte, contabil, arhivar etc.) dar şi un extrem de important „patron” care putea asigura de multe ori sursele de finanţare necesare susţinerii activităţilor specifice. De-a lungul istoriei, societăţile în care au înflorit astfel de asociaţii au avut elite interesate de statutul în societate şi de imaginea de protectori ai unor grupuri sau pături sociale. Astfel, societăţile relativ deschise ascensiunilor sociale datorită acumulărilor de avere şi capitaluri au avut un eficient sistem de redistribuire.
Între societăţile mai bine studiate pentru epoca modernă, cele de lectură i-au atras pe istorici sau pe filologi prin activitatea intelectuală şi prin faptul că, prin natura lor, ele erau pepiniere pentru elitele culturale.

Societatea de leptură a junimei române din Oradea-Mare a apărut într-o perioadă a absolutismului instaurată după revoluţia de la 1848-1849 şi a funcţionat între anii 1852-1875. Potrivit statutului, din aceasta puteau face parte studenţi ai facultăţii de drept precum şi elevii din ultimii ani ai arhigimnaziului din Oradea. Reuniunile aveau loc în şcoala română din Oraşul nou în fiecare miercuri şi aveau ca scop învăţarea limbii materne prin deprinderi, lucruri poeticeşti, gramaticeşti, filosoficeşti, traduceri, oratorici. Faptul însemna că membrii ofereau spre lectură propriile creaţii poetice sau în proză, disertaţii pe diverse teme, erau culese creaţii folclorice sau erau prezentate diverse recenzii. Societatea era condusă de un prezidiu, avea un notar, un casier, un bibliotecar. În epoca de glorie a societăţii sala seminarului s-a dovedit neîncăpătoare, astfel că unele din şedinţele publice au fost ţinute la hotelurile Arborele Verde sau la Vulturul Negru. Potrivit statutului „lucrul politic a scrie nimeni nu era iertat”, dar deviza ei era “Uniţi-vă în cuget şi în simţiri”. Patronul societăţii era episcopul român din Oradea-Mare.

Activitatea literară a societăţii a intrat sub lupa lui Titu Maiorescu care critica limbajul cu expresii străine al membrilor societăţii. Societatea îşi propunea să editeze în fiecare an câte un almanah literar numai că acest obiectiv a fost greu de realizat atât din lipsă de experienţă jurnalistică cât şi din lipsă de creaţii literare valoroase, dar şi din lipsa fondurilor. În 1852 este tipărită o culegere de versuri Viorele, iar în 1853 Sentimente filiale urmată de Sentimente de bucurie, toate fiind dedicate patronului societăţii episcopul greco-catolic Vasile Erdeli. Tot în 1854 a apărut Diorile Bihorului. Almanac naciunal de la Soţietatea de Leptură a Junimei Române studinte la şcolile orădene, şi Versuinţi Romani adecă culesiune versuaria din Foile Naciunale de la 1838. În 1867 apar Fenice. Almanacu beletristicu de la Societatea de leptură a junimei romane studioase la Academia de drepturi şi arhigimnasiul din Oradea-Mare. Societatea şi-a constituit o bibliotecă proprie cu vreo 520 de volume şi abonamente la 17 publicaţii. Fondul de carte a fost răspândit apoi prin colecţii particulare sau a fost ascuns după interzicerea societăţii. Un dulap a fost redescoperit abia în 1917 cu prilejul unor reparaţii.

Primul ei conducător a fost Alexandru Roman, iar supraveghetor Iosif Papp-Silaghi, urmaţi de Dionisie Păşcuţiu şi Dumitru Sfura. Între anii 1862-1864 activitatea este practic necunoscută, pentru ca sub conducerea lui Iustin Popfiu, profesor de limba şi literatura română la gimnaziul superior din Oradea, societatea să renască din propria cenuşă, cum se exprimau membrii săi atunci când au lansat Fenice. Prin 1872-1973 şedinţele cu participarea publicului au fost întrerupte odată cu răspândirea holerei. Lui Iustin Popfiu i-au urmat Iuliu Papfalvai şi Fr. V. Olteanu, fratele episcopului unit cu acelaşi nume şi profesor de limba română. Celui din urmă i se „datorează” şi interzicerea activităţii societăţii de către autorităţi în februarie 1875. La şedinţa din 31 ianuarie 1875 acesta a introdus în programul şedinţei publice o lucrare despre românii din Bihor fără aprobarea tuturor membrilor. Ba chiar mai mult la protestele membrilor acesta a chemat în „şedinţa solemnă o gloată de haiduci de-ai poliţiei pentru de a înfrâna pe cei ce ar cuteza să-i dee de gol păcatele”. Pe cei care au fluierat, poliţia i-a scos din sală. A urmat o campanie de denigrare a acestora în presă şi în Academie şi la final decizia prin „ordinaţiune ministerială” de a interzice activitatea societăţii. Actul a fost, evident, un abuz al autorităţilor. Prin 1893-1894 a activat fără a fi recunoscută oficial o societate de lectură (recitări de poezii, disertaţii) a elevilor români din clasele a VII-a şi a VIII-a care au şi scos o revistă umoristică bilunară intitulată Fluturele. Odată descoperită, societatea a trebuit să se autodizolve.

Este interesant felul în care s-a făcut recenzarea sau referirirle critice la publicaţiile societăţii. De la Titu Maiorescu la Timotei Cipariu sau sau mai puţin cunoscutul I. C. Drăgescu care scria în Familia: „ Astăzi versificaţiunea se vede a fi luat un zbor repede, se pare a fi devenit universală…dar nu toţi sunt chemaţi pentru ea”. Pe lângă „greşeli neiertate în contra limbei române, introducînd construcţiuni false de cuvinte”, Titu Maiorescu critica unii jurnalişti transilvăneni pentru „ exagerarea cuvintelor întrebuinţate pentru exprima lucruri simple prin natura lor” dintre care numeroase se aflau în Familia şi în almanahul de la Oradea-Mare, Fenice. Criticile trebuie înţelese şi prin faptul că nu exista încă o limbă română cu o ortografie unică, însă pentru unele din naivele creaţii literare autorii lor erau aspru amendaţi.
Dacă ar fi să se dea cuvântul lepturiştilor aceştia ar glăsui astfel: „ junii studenţi la scolile oradeane ne-am unit, ca după nobilul exemplu a(l) moldovenilor, să putem şi noi ân bărbăţie a desuda spe înavuţirea literaturii naţionale, ne am unit ca să avem pe venitor şi noi Cipari”. Adversari declaraţi ai alfabetului chirilic, lepturiştii exagerau stilul latinizant, aşa încât nici gazetele transilvănene nu puteau desluşi întotdeauna sensul propozitţiilor din scrisorile trimise „într-o ortografie arbitrară”. „Academia limbistică alumnilor seminarişti” (o parte din programul unei şedinţe) aducea la „cunoscintia publica cu acea sperantia magulitoria, că prea on(oratul) publicu romanu din locu si din provincia care manifesta la tote produptiunile nostre de pana acum o interesare atâtu de viua catra modesta nostra societate, apretindundu si de asta data nobilile nesuintie ale tenerimii ni va fericita si la acesta produptiune si petrecere natiunala cu presintia multu pretuita”. În avorbinţa rostită de Alexandru Roman la 17 martie 1851,  se sintetiza principala preocupare a societăţii de lectură limba română: „Amoarea limbei naţionale e înăscută fie cui, precum e înăscută amorea către părinţi, fraţi, surori”.

Pentru cât de importante au fost astfel de societăţi pentru cultura română si menţionăm doar că Lăcrimioarelele… elevilor lui Aron Pumnul la mormântul prea-iubitului lor profesoriu, au găzduit după unii debutul lui M. Eminoviciu la Cernăuţi. Într-un raport al societăţii „Arboroasa” din Cernăuţi se precizează că academicienii români caută a se uni prin tratate încheiate cu societăţile din Cluj, Pesta şi Viena , Oradea-Mare, München, Berlin, Brusela, Paris”.

Bibliografie:

Viorel Faur, Societatea de Lectură din Oradea, 1852-1875: studiu monografic, Oradea, 1978.
Gh. Gorun, L. Borcea (editori), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 264-265.

Sursa fotografii: Viorel Faur, Societatea de Lectură din Oradea, 1852-1875: studiu monografic, Oradea, 1978.