Galeria desenelor din peştera Coliboaia

Galeria desenelor din peştera Coliboaia a fost descoperită în anul 2009 de către o echipă de speologi din care au făcut parte Tudor Rus (Speodava Ştei), Mihai Besesek, Valentin Alexandru Radu, Roxana Laura Ţoiciu (Speowest Arad), Marius Kenesz (Speo Club Zarand Brad). Ea are 50 metri lungime şi lăţimi între 1,50 şi 5 metri.
Federaţia Română de Speologie condusă de Viorel Lascu a gestionat operaţiunile de conservare. Împreună cu Muzeul Ţării Crişurilor a demarat managementul ştiinţific prin relaţia cu o echipă franceză condusă de Jean Clottes, reputatul specialist în arta parietală. Călin Ghemiş arheolog la muzeul orădean şi o echipă de la secţia de ştiinţele naturii au prelevat probe pentru analiza C 14 şi pentru clasarea sitului ca monument din clasa A, de importanţă naţională. Expoziţia vernisată în data de 26.01.2012 de la ora 18, la Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea (La Palatul Baroc) prezintă aceste tocmai aceste demersuri.
Desenele au fost realizate cu cărbune şi reprezintă animale: bizoni, animale nedeterminate clar, un cal sau o felină, unul sau două capete de urs, un mamut şi capete de rinoceri. Aici se găsesc, de asemenea, şi câteva gravuri. Reprezentările au fost realizate pe ambii pereţi ai galeriei, nouă pe peretele drept şi numai patru pe cel stâng, fără a fi urmărită o simetrie, cu excepţia unui cal şi a unui rinocer afrontaţi. Într-o nişă de numai 0,50 x 0,50 x 1,00 a fost desenat un cal orientat spre dreapta. Capul este înclinat şi coama a fost reprezentată ca o «creastă». Nara acestuia are corespondent într-o formă de excavaţie a peretelui.

Singura reprezentare în care un animal apare în întregime este un bizon cu coarnele în perspectivă frontală. Restul au fost contururi ale unor capete de animale. Profilul capului de urs, precum şi o figură nedeterminată au o vechime sensibil mai mică (ductul desenului este mai închis la culoare decât în cazul celorlalte desene cu o nuanţă mai gri). Ele pot să aparţină, fără a avea o certitudine, unei faze ulterioare.

Potrivit analogiilor cu arta paleolitică occidentală şi pe baza analizelor C. 14, desenele din faza mai veche de la Coliboaia pot fi datate în Paleoliticului Superior Vechi – Gravettian (29.000-23.000) sau Aurignacian (35.000 – 29.000). Analizele C. 14 din două probe indică anii 27.870 BP ± 250 BP calul sau felina, respectiv 31.640 BP ± 390 proba de cărbune din nişă.

Arta parietală şi mobilieră paleolitică a durat între 20.000 şi 25.000 de ani. Pentru datarea picturilor şi desenelor rupestre au fost folosite mai multe metode, între care cea a lui Leroi-Gourhan (1965) a fost cea mai mult folosită. Autorul francez distingea patru mari etape deosebite prin noţiunea de „stil”. Primul şi al doilea stil aparţineau Aurignacianului şi gravetianului. Următoarele două reprezintă o evoluţie înspre reprezentarea în mişcare precum cele de la Lascaux, Cognac sau La Pasiega sau spre tehnicile mai evoluate ale picturii, gravură, sculptură, modelaj specifice zonei Dordogne din Franţa (cap Blanc Les Combarelles sau Altamira în Spania). Au existat și încercări de revizuire a acestor datări în Aurignacian şi Magdalenian. Unii au încercat să explice evoluţia acestei arte ca un arbore cu ramuri paralele, o masă de vlăstare divergente şi înfloriri locale neaşteptate.

Aurignacianul, datat între 35.000 şi 30.000 a. Chr., adică începutul ultimei faze a epocii vechi a pietrei este aproape sincron cu sosirea unor noi populaţii aparţinând lui Homo sapiens (şi înlocuirea omului de Neandertal) care nu s-a mai adaptat prin schimbări de natură fizică, ci prin achiziții culturale. După opinia împărtăşită şi de arheologul Alexandru Păunescu, industriile de prelucrare a pietrei din Europa centrală au caracteristici proprii şi doar asemănări tipologice cu cele occidentale. Pe teritoriul României aşezările sunt în marea lor majoritate în aer liber, iar locuirile din peşteri de scurtă durată. Este epoca în care s-a definitivat deja diferenţierea celor trei rase fundamentale (albă, galbenă şi neagră). În arta figurativă s-a discutat de o adevărată revoluţie prin apariţia în Europa centrală unor figurine de mici dimensiuni ronde-bosse (sculptura în trei dimensiuni, portabilă) şi a unui repertoriu orientat spre speciile puternice şi periculoase (mamuţi, rinoceri, feline).
Arta parietală a epocii amintite a fost investigată de către preistoricianul francez Jean Clottes, pornind de la cea reprezentată în peştera de la Chauvet, unde o parte din reprezentări au fost datate între 30.240 şi 32.410 B.P. Specifice acestei peşteri sunt sugestia reliefului, redarea mişcării, evocarea perspectivei prin reprezentarea turmelor de animale periculoase: rinocerii (14%), leii (13,7 %) sau mamuţii (14 %), într-un raport de 60% la 34% faţă de cai, bovidee şi cervidee, inversat faţă de reprezentările magdaleniene de mai târziu unde speciile periculoase sunt aproape absente. Aici bizonii au coarnele reprezentate în perspectivă frontală, mamuţii o cocoaşă imensă, rinocerii urechile în arc dublu, de o parte şi de alta a capului. În plus, a fost observată deplina concordanţă stilistică între arta parietală din Europa Occidentală şi arta mobilieră din Europa Centrală. La rândul lui Al. Marshack împinge începuturile artei într-o umanitate mai primitivă, neandertaliană, invocând în special mormântul musterian (Paleolitic mijlociu) de la Hortus. Oasele de leopard descoperite din inventarul acestuia nu ar fi fost folosite ca îmbrăcăminte obişnuită, ci, poate, pentru capturarea spiritului felin, astfel că sculptura aurignaciană poate reprezenta cea mai sofisticată imagine creată, simbolizând şi închizând în sine forţa spirituală a animalului.

În gravetianul central şi est european există un număr relativ mare de animale periculoase, dar calificativul are un caracter relativ, după J. Clottes „pentru că un bou sau un bizon putea fi de asemenea periculos”, cu atât mai mult cu cât acest ultim animal era mai masiv decât cele actuale, potrivit scheletelor descoperite. Monica Mărgărit, după care am citat aceste opinii, aminteşte că J. Hahn, se apropie şi el de această alegere a temelor: „forţa şi puterea se pare că erau componentele pe care încercau oamenii să le exprime”. Aş adăuga şi observaţia autoarei că în acel „moment” oamenii au materializat în forme durabile vechi credinţe din perioade în care omul nu era conştient de faptul că începuse să domine ca specie în natură. Continuând cercetările înspre semnificaţia antropologică a picturilor, J. Clottes a publicat împreună cu D. Lewis-Williams o teorie care potrivit căreia o bună parte a artei preistorice a fost creată în contextul practicilor şamanice.
După acest excurs privind epoca în care au apărut desenele parietale, se poate evalua mai bine importanţa celor descoperite recent în Bihor, atât de departe de cele din Franţa şi la fel de vechi ca şi cele dintâi reprezentări de artă parietală din Europa.