Paştele Morţilor între biserică, blajini şi Dii Manes.

De zile în şir presa se află în perpetuă actualitate şi ne atenţionează cum că exact în acea zi este Paştele morţilor. Evenimentul a început din a doua zi de Paşti şi ţine până azi surclasând chiar şi vacanţa sindicalo-creştină dintre 1 mai şi sărbătoarea Învierii. Potrivit unui blog care s-a ocupat cu o statistică, 2.63% dintre cei care au răspuns la întrebări celebrează evenimentul a doua zi dupa Înviere, 5.26% în prima sâmbata după, 68.42% în prima duminică după Înviere, 2,63 % la o altă dată, iar 10,53 % nu au ştiut că există o asemenea sărbătoare. Datele diferite reflectă, cel mai probabil, o tradiţie comună cu particularităţi locale.
După ce Site-ul www. creştinortodox.ro reproduce fără să citeze explicaţiile unui etnolog din Republica Moldova se recomandă : “De vreme ce Biserica nu are pentru aceasta zi o anumita rânduială, trebuie sa respingem acest obicei”.
Iată ce spune despre Paştele Blajinilor domnul Nicolae Băieşiu, filolog şi etnograf, pe care site-ul nu îl citează:
“Denumirea de blajin vine din slavonul “blajenîi”- blând, bun, cuvios. Conform imaginaţiei populare, blajinii trăiesc într-o lume îndepărtată, la hotarul între “lumea asta” şi “lumea cealaltă”, ori aproape de rai, pe o insulă înconjurată de Apa Sâmbetei. Se zice că blajinii descind din Set – unul din fiii lui Adam. Totodată, se crede că ei umblă goi, sunt oameni scunzi, buni la suflet, paşnici, înţelepţi şi foarte credincioşi. Se hrănesc numai cu fructe. Bărbaţii se întâlnesc cu femeile doar o dată pe an, timp de câteva zile la Paşti, când se împerechează (pentru procreare). Blajinii nu ştiu să calculeze timpul, să ţină sărbători. Semnul că a venit Paştele este sosirea pe apă (Apa Sâmbetei) a cojilor de ouă roşii pe care creştinii le aruncă pe undele curgătoare în Vinerea ori sâmbăta din Săptămâna Patimilor”.
“Prelucrarea” după această afirmaţie s-a transformat într-o adaptare creştină:
“Potrivit credintei populare, Blajinii fac parte din cei dintâi oameni de pe pământ. Traiesc fără femeile lor, convietuiesc cu ele numai 30 de zile pe an in vederea procreatiei. Blajinii, incapabili de a face rau, s-ar afla dincolo de lumea vazuta, pe unde se varsa Apa Sambetei, in delta ei, pe Ostroavele Albe. Preocuparile Blajinilor sunt postul si rugaciunile pentru cei vii. Deşi sunt virtuosi, nu stiu cum sa calculeze data Sfintelor Pasti. Oamenii le vestesc acestora ca a venit Pastele prin intermediul apei, aruncand pe ea coji de oua rosii” (Sursa)
Potrivit Dicţionarului etimologic roman accesibil pe internet etimologia cuvântului blajin este asemănătoare:
blajín (blajínă), adj. – Blînd, omenos, pașnic. Sl. blažinŭ „bun” (Miklosich, Lexicon, 30). S-a confundat cu blajin, s.m. (în mitologia pop., popor fericit care trăiește aproape de râul Sîmbăta), ce provine din sl. blaženŭ „preafericit”.
În limba română există două denumiri pentru obiceiurile de funerare creştine; “înmormântarea, a înmormânta”, termen de origine latină în legătură cu monumentul funerar şi “îngroparea, a îngroapa” de origine slavă, potrivit aceluiaşi dicţionar. În acelaşi fel, Paştele morţilor ar putea fi explicat şi în legătură cu sărbătoarea romană denumită Rosalia. Analizând ritualurile periodice funerare în epoca romană profesorul şi arheologul clujean Mihai Bărbulescu (Funeraria Dacoromana, Cluj, 2003, p.84) aminteşte că Rosalia se serba la 23 mai, rosa, trandafirul, fiind simbolul primăverii şi al veseliei. Cu această ocazie şi mormintele erau împodobite cu flori şi se făceau banchete ca la Parentalia sărbătoarea principală a relaţiei dintre vii şi morţi întemeiată pe noţiunea fundamentală a pietăţii, Pietas aplicată şi în relaţie cu divinitatea. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa un epitaf versificat pe un monument funerar arată ce însemna a ridica o asemenea construcţie. “Acesta este omagiul fidelităţii (honos – onorul care putea fi şi uman)”. Apoi sunt amintite darurile pioase aduse la mormânt: florile, dar, probabil, şi ofrandele al căror recipient este divinitatea. Monumentele erau dedicate zeităţilor subpământene nediferenţiate, dii Manes, care aveau în grijă sufletele celor trecuţi în lumea de dincolo.
Actuala sărbătoare are destule radăcini sau doar interpretări precreştine, fiind adaptată pentru Paşti ori pentru Rusalii, denumirea populară a coborârii Sfântului Duh. Pentru acestea din urmă, văzute ca o încununare a Paştelui, provenienţa latină neaoşă sau slavă este disputată între filologi. Situaţia arată cât de greu se poate argumenta semnificaţia reală a creştinismului popular în general şi a celui românesc în mod particular. La acestea ar mai fi de adăugat că la morminte sunt duse flori, iar darurile, în special ouă dar şi prăjituri sau cozonaci, sunt date în Bihor cu expresia “Dăr suflet”. În creştinismul apostolic reprezentat de Biserică Învierea este suficientă pentru că “Cristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.