Obiceiuri şi alimentaţie din Crişana între Crăciun şi Bobotează

Perioada cuprinsă între Crăciun şi sărbătoarea botezului Domnului este un spaţiu temporal când cerurile se deschid, lumile se întrepătrund. Muritorii pătrund tainele celeşti, iar Dumnezeu vine la masa ţăranului ca un oaspete obişnuit. Din acest motiv obiceiurile Crăciunului şi bucătăria lui sunt de o mare varietate.

Scopul propus nu este un inventar al obiceiurilor dintre Crăciun şi Bobotează ci de a atrage atenţia asupra lor. Cei mai mulţi etnologi le-au interpretat drept obiceiuri străvechi, precreştine prin jocul de măşti sau personificări a unor animale: capra, ursul ş.a.). Ele încep în ajunul Crăciunului şi prima seară de Crăciun şi continuă până la Bobotează. Se colindă de cu seară şi până spre zori la cântatul cocoşilor. Un aspect important este departajarea profesională (sau de statut ?) a acestora: păstoreşti sau vânătoreşti. Colindatul însemna puneri în scenă a unor piese teatrale tradiţionale cu personaje mitice şi religioase. Organizarea unei cete de colindători cerea experienţă şi iniţiere pentru novici. Grupul avea un birău sau vătaf şi mai mulţi membrii, bărbaţi până în 50 de ani. Acesta umbla cu “corinda mare” făcută de adulţii satului la care se adăuga “corinda mică” a copiilor care merg “a cucuţa”. În nordul Bihorului se umbla cu un brad împodobit. Peste tot se mergea cu Steaua sau cu Viflaimul.

Turca a fost considerat un obicei specific Bihorului, dar se pare că el apare şi în Banat, adică toată fâşia vestică aflată cândva sub ocupaţie turcească dar apare şi în alte locuri. Faptul este valabil, probabil, pentru nume şi nu necesar pentru vechimea obiceiului. Ceata turcii se reuneşte la început de decembrie şi are un svornic (grăitorul), gazda mică (care găzduieşte repetiţiile), birăul mic (anunţă venirea şi i se confirmă primirea de către gazde), iapa (cărăuşul), chemătorii, dobaşul, ţurcaşul, hididişul şi corindătorii. Turca este un personaj costumat în material (rochia turcii), de obicei roşu sau “bituşcă” din blană de oaie şi cu masca reprezentând o capră cu falca de jos mobilă. Jocul constă în dialoguri între turcaş şi svornic în care sunt lăudate gazda, fata de măritat sau feciorul de însurat (vezi www.carpinet.net).

De Anul Nou copii mergeau cu Pluguşorul şi Sorcova şi primeau cocuţi, colaci sau cârnaţi, mai nou bani. Aceste obiceiuri au intrat în tradiţia rurală după 1918 prin intermediul militarilor şi învătătorilor de dincolo de Carpaţi.

Alimentaţia sacră (de sărbători) a fost analizată şi ea în speranţa unor ocheade spre un trecut greu de evaluat în lipsa unor tradiţii scrise. În perioada Crăciunului ea este caracterizată prin abundenţă şi se sprijină, în principal, pe carnea de porc: cârnaţi, caltaboşi cu orez sau păsat de porumb, tobă – “birşoaită” (din maghiară), răcituri sau “cocioane”, slănină fiartă cu boia sare şi usturoi, jumări. Consumul multora era jalonat pe intervale destul de precise ca să nu se strice. Alimentul sacru era însă colacul facut din grâu curat, iar prepararea lui se supunea interdicţiilor coptului pâinii (castitate, curăţenie trupească şi sufletească). Se coceau colaci pentru colindătorii adulţi sau cocuţi pentru copii. Colindătorii erau asociaţi cu un grup de sfinţi, Ioan, Gheorghe şi Nicolae investiţi cu autoritatea de a “aldui” a sfinţi colacul într-u belşugul şi bunul mers al casei colindate. Alduitul colacului face referiri la bobul de grâu semănat în brazda neagră până la aşezarea lui pe masă. Pe valea Nimăieştilor grăitul laudă pâinea, băutura şi carnea puse pe masă în faţa colindătorilor.
În dimineţile de praznice Naşterea, Botezul Domnului sau Anul Nou există obiceiul de a pune bani în apa de spălat pentru a nu se îmbolnăvi sau pentru a fi curaţi ca aurul şi a nu se prinde blestemele.

Bibliografie:
Ion Ghinoiu, Crăciun – Zeu al panteonului carpato-dunărean, Clipa. Magazinul actualităţii culturale româneşti, decembrie, 2010, vezi articolul complet aici

Sabina Horvath, Alimentaţia rituală în timpul sărbătorilor de Crăciun şi de Paşti în Bihor, în Caietele ASER. Asociaţia de ştiinţe etnologice din România, nr. 3/2007. Patrimoniul etnologic: concepte, atitudini, tendinţe, Oradea, 2008, p. 99-107.

Aurel Tripon, Monografia almanah a Crişanei, Oradea, 1936