Recenzie: Blaga Mihoc, Judecata cea dreaptă, Editura Logos 94, Oradea, 2012, 507 p.

Istoricul orădean Blaga Mihoc este un autor prolific în ultimele două decenii şi un mucalit cunoscător al subiectelor cărţilor sale. Cartea tocmai scoasă de sub tiparniţă cuprinde “trei studii şi o pereche de encomioane sau conferinţe…”. “În primul dintre studii, devenit titlu al acestui volum se discută pe marginea unor protocoale încheiate de către componenţii Consitoriului greco-catolic din Oradea cu ocazia unor procese dintre membrii cuplurilor de căsătoriţi” ni se precizează în cuvântul “Către cititor”. În tot evul mediu biserica a fost instanţa civilă prin excelenţă, cea căreia împricinaţii i se adresau cu cereri de divorţ adulter, răpiri sau chiar pedepsirea înşelăciunilor sau a silniciilor (violurile). Cartea continuă o direcţie istoriografică cunoscută sub numele “istoria mentalităţilor” şi ilustrată la noi şi de cunoscuta “Lege şi fărădelege în lumea românească veche” a lui Dan Horia Mazilu, dar şi de cărţile publicate anterior de autor. La temelia întregului volum se află o asiduă muncă de arhivă.

Protocoalele proceselor provin de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până spre jumătatea celui următor. Membrii consistoriului judecau pricini diverse precum ruperea logodnei, bigamia şi poligamia, abandonul familial şi încercau să joace rolul “mediatorilor” de astăzi.

Autorităţile la rândul lor încercau să reglementeze din ce în ce mai mult căsătoria precum diploma imperială emisă de Iosif al II lea la 6 martie 1786. Patenta a fost tradusă în româneşte, tipărită cu litere chirilice şi răspândită în toate parohiile. Statul încerca să « modernizeze » această veche instituţie prin nerecunoaşterea logodnei, o lovitură grea adusă atât bisericii cât şi familiilor din care proveneau însurăţeii. De multe ori acestea din urmă oficiau logodnele ca pe adevărate căsătorii, chiar şi atunci când mirii erau minori. Căsătoria era considerată, astfel, nu numai un act religios, ci şi “un contract de natură politicească’ cu reglementare laică prin instanţe judecătoreşti. Legea reglementa căsătoria, condamna bigamia şi mariajele persoanelor văduve fără dovezi ale decesului foştilor soţi, cele între rude directe, verişori, cumnaţi şi cuscri (în cazuri excepţionale se oficiau numai cu aprobarea împăratului sau a reprezentanţilor săi). Era interzisă luarea cu « forţa » prin « răpire » şi legalizată dacă, scoasă de sub puterea răpitorului, « mireasa » accepta căsătoria. « Mai mult nu trebuie a să împiedica ». Adulterul era  incriminat ca relaţie între “preacuvari’ şi “preacuve’ dar trebuia dovedit în instanţă. Dreptul de căsătorie al militarilor era limitat de o « slobozenie scrisă » de la comandanţi, iar căsătoria supuşilor creştini din Ţările Habsburgilor cu necreştini era interzisă.

Reglementarea imperială din 1786 a fost pregătită politica împărătesei Maria Tereza care ceruse bisericii să intervină mai energic în reglementarea căsătoriilor. Blaga Mihoc prezintă în consecinţă circularele episcopeşti abundente în pilde, multe într-un limbaj uşor de înţeles de către enoriaşi : “va lăsa omul pre tată şi pre mamă şi să va lipi de muierea sa, iară nu de muierile sale … şi vor fi amândoi un trup şi nu vor fi trei sau mai mulţi un trup”.

Efortul de legiferare este prezentat şi prin circulara  din 9 februarie 1788 prin care statul se asigura de soarta copiilor orfani care trebuiau “în ţinere de mâncare, la sate daţi” cu condiţia să urmeze şcoala. Ei se aflau sub tutela preoţilor obligaţi să trimită dări de seamă amănunţite şi consemnarea sumelor primite de la stat într-un « catastif » sau « ziar » cu rubrici tipărite. « Casa copiilor găsiţi » şi « Casa copiilor săraci rămaşi de părinţi »  erau forurile tutelare de specialitate, un fel de direcţii ale protecţiei copilului de azi.

Interesul istoricului pentru anecdotic este sesizabil prin prezentarea unor fraze originale redactate într-un savuros limbaj de epocă sau prin fraze proprii, atunci când doreşte să puncteze: “aşa cum scrie Francesco Grisellini (pentru Banat) … exista obiceiul ca tinerii să se căsătorească la vârste între 13-16 ani, fapt dăunător nu doar trăiniciei noii familii dar şi sănătăţii actanţilor, căci la acele vârste nu erau maturizaţi, nici din punct de vedere fizic, nici mental.”

Foarte multe cazuri relatate dovedesc un interesant comic de situaţie. La subcapitolul “Seducţie şi amăgire” sunt tratate  plângerile de “înşelăciune” ale unor persoane, bărbaţi şi femei de către altele. Către episcopul Meletie Kovacs se adresează tânăra Miko Ilona din Munkacs care l-a cunoscut la un pelerinaj pe Kovacs Ferencz enoriaş greco-catolic din Oradea cu care a avut o relaţie. Cum îndrăgostiţii îşi fac jurăminte, el i-a promis ca în caz de retragere a propunerii de căsătorie să-i achite 600 de florini, o sumă consistentă (echivalentul unei căsuţe în Oradea). Aşa că reclamanta a considerat că suma nu trebuie lăsată celui ce o promise cu o asemenea generozitate cu gândul să-i dea un motiv important pentru a îi cere mâna.

Un orădean pe nume Flore Blaga locuia la 1778 în Velenţa la “teglele căptălanilor” pe lângă fosta fabrică de cărămizi. La el lucra Maria (Anuţa) Moraru care s-a plâns episcopului Moise Dragoş, arătând că de ornipie (Ziua Domnului din luna iunie) şi până la “câşlegile” anului viitor a lucrat în gospodăria acestuia şi a întreţinut cu acesta relaţii intime, îngrijindu-i casa “ca o găzdoaie”. Flore i-a spus însă că ar trebui să-i aducă de la Baia Mare, oraşul natal, dovada că “n-are bărbat viu” potrivit unui preacucernic obicei. “Eu mă voi duce, dară apoi, eu oi umbla în vreme de iarnă şi apoi mi-i celui (înşela). Şi s-au jurat crâncen”. “ Şi-am mers … pân tină, pân apă, cum Dumenzeu ştie, şi am venit mai curând de 4 săptămâni, şi l-am aflat însurat şi aşa am rămas cu înşelăciune, atâta osteneală ce am făcut, în vreme de iarnă şi chelşig (cheltuială) luându-mi păşuş (adeverinţă) de la varmeghie (conducerea comitatului) şi atestaţii de la stăpânii la care am slujit”. Reclamanta precizează apoi că tocmai născuse un copil din urma legăturii cu Flore. La audierea martorilor aceştia au declarat că “tot laolaltă au mâncat”, trăind unul cu altul “ca muierea cu bărbatul său” şi că a vrut să se cunune cu ea “în Katonavaros-Velenţa”, dar preotul dorea dovada că nu mai are bărbat. Hotărârea Consistoriului aprobată de Moise Dragoş a fost să fie plătiţi “12 florini pentru vonat, iar ţânerea pruncului alţi 14”. Autorului nu-i scapă nici moralitatea preoteselor, viciile precum lenea, beţia şi violenţa, desfrânarea şi chiar un caz de eşec marital din cauza impotenţei. Acestea sunt cuprinse în sute de pagini cu exemple extrase din documentele Consistoriului. Ele sunt prezentate integral în 23 de anexe la final.

Capitolul al II – lea intitulat “Resurse materiale” reprezintă o contribuţie de istorie economică a episcopiei greco-catolice de Oradea. Înfiinţată în anul 1777 noua eparhie avea nevoie de o bază materială consistentă. Ea a fost constituită prin ruperea din averea funciară a episcopiei romano-catolice a unei zone compacte situată în sud-estul Bihorului, aşa numit domeniu la Beiuşului. Cea care îl acordase acestei biserici româneşti a fost împărăteasa Maria Tereza, dar cel care a înfătuit-o a fost fiul ei. Împăratul Iosif al II-lea a emis Diploma sau Literele fundaţionale de întemeire a Domeniului de Beiuş la 16 februarie 1781, urmată de o alta care statua  folosirea veniturilor pentru îndemnizaţiile canonicilor capitulari, întreţinerea clericilor din şcoli, a bisericii catedrale din Oradea, a cantorilor şi pentru nevoile reşedinţei episcopale. La acestea se adăugau sumele datorată fiscului, plata preoţilor şi a dascălilor din dieceză şi cele pentru dotarea parohiilor. Statul urma să strângă apoi investiţia de la “comunităţi” care trebuiau, după lege, să asigure întreţinerea parohiilor. Din veniturile domeniului trebuiau alocate fonduri pentru construirea unei mănăstiri şi pentru propaganda spre atragerea românilor la biserica Romei. Actul fundaţional reprezintă un document deosebit de valoros pentru istoria Bihorului şi a românilor transilvăneni care vor găsi la Beiuş casă, masă şi învăţătură în toată epoca modernă. La reforma agrară din 1921 domeniul a trebuit desfiinţat. Au mai rămas doar proprietăţile de la Beiuş, Holod, Stâna de Vale şi Huta Finişului. În perioda interbelică mai exista o fermă, o fabrică de spirt şi aşa numita “Pivniţă de Piatră” în Beiuş. La Stâna de Vale urma să fie construită o uzină electrică care să furnizeze Primăriei Oradea energie electrică la un preţ bun.

După lungi deliberări a fost construită doar o uzină mică care a asigurat până în anii 60 necesităţile staţiunii. Lângă moara domenială de apă din Beiuş se aflau şi clădirile fostei “Casine Române”. Păstrăvăria întemeiată la Hută va furniza peşte chiar şi pentru Palatul Regal. La cariera de marmură neagră de la Stâna de Vale a lucrat şi Dănilă Andriţoiu, un sculptor ajuns la închisoare în 1938 datorită vederilor sale legionare, cel care a edificat capela Frenţiu din cimitirul municipal.

Al treilea capitol, Desfiinţarea, prezintă agonia şi dispariţia oficială a episcopiei greco-catolice de Oradea condusă de Dr. Valeriu Traian Frenţiu “Seniorul Episcopatului Bisericii Române Unite”.

Volumul încununează o carieră îndelungată ca istoric al epocii moderne şi un deceniu şi jumătate de cercetări privind biserica şi societatea. Cu 484 de pagini de text, cuprinzând şi anexele documentare, cu un index la sfârşitul ediţiei coperta conţine un text în care Florin Ardelean ne chestionează asupra istoriei. – Cine trăieşte şi cine e deja dincolo ? noi prin nevolnica frivolitate a zilelor de-acum fade şi incerte? Ori poate Ei, locatari fără chirie prin saloanele aulice ale umbrei ?