Numele Bihorului. Etimologie şi controverse.

Utilizat zilnic în cele mai diverse moduri, Bihorul este un cuvânt al cărui înţeles actual nu scapă nimănui. Originea cuvântului este însă mult mai dificil de lămurit. Cu toate că nu puţini au enunţat soluţii asupra etimologiei, cuvântul rămâne pierdut în istorie. El are semnificaţii şi sensuri fluide asupra cărora nu există un consens.

După unele opinii cuvântul ar putea proveni din slavul „biela hora”, însemnând „muntele alb”. În anii 80, lingvistul clujean George Giuglea, urmat de apoi şi de alţii, susţinea că numele ţinutului ar proveni din cuvântul bour, sau mai curând din termenul latin bubalus. Impunătorul animal a populat zona montană şi colinară din nord-vestul României până în secolul al XIX-lea. Din latină, substantivul ar fi devenit străromânescul buăr. Cuvântul s-a păstrat numai în Dacia, nu şi la aromâni. Potrivit acestei etimologii, slavii au preluat numele buăr sau buhăr şi l-au transformat în Bihor. Astfel, de la vechea denumire românească s-ar fi ajuns la cea slavonă, preluată din nou în română în forma Bihor.

După Nicolae Iorga originea cuvântului ar trebui căutată în limba dacilor. Având în vedere răspândirea acestui toponim în Europa centrală şi de sud-est unde au locuit tracii şi ilirii, arheologul Ioan Crişan crede că acest cuvânt, ca şi cel care denumeşte râul principal al regiunii, îşi are originea în fondul lingvistic indoeuropean şi se referă la un munte cu semnificaţie sacră. În mod identic, etimologia cuvântului Criş – Kršna provine din sanscrită şi ar însemna „negru”, „râu negru”. Pentru denumirea „Ţara Crişurilor” sau Crişana Crişul împrumută numele întregului ţinut. În Gesta Hungarorum Anonymus preciza că ducatul lui Menumorut se întindea de la Mureş la Someş însemnând şi o realitate politică, nu numai geografică.

Există și argumentația că ținutul şi-a luat numele de la cetatea Biharea (castrum Byhor), sediul comitatului cu acelaşi nume. În istoriografia maghiară s-a încetăţenit părerea că acest cuvânt este un antroponim (desemnează un nume de persoană) care se supune observaţiei sau regulei potrivit căreia localităţile întemeiate în Ungaria timpurie, arpadiană, până în secolul XII, au primit numele primului proprietar sau al întemeietorului. Mai nou, teoria originii dintr-un nume de persoană pare să cunoască o revizuire, unii catalogând-o ca o „dogmă”. În cercetarea românească localitatea Biharea este înţeleasă drept centrul ducatului sau voievodatului cu acest nume, însă opiniiile sunt iarăşi nuanţate. Originea acestui cuvântului care a dat şi toponimul pare în continuare incertă şi disputată.

Potrivit lingvistului Sorin Paliga, cuvântul Bihor ar putea fi asemănat cu indianul Vihara, Vaihara, fapt care ar presupune o origine satem, tracică. Cuvântul s-ar putea conecta cu radicalul Wesr găsit şi într-un dicţionar al limbilor indo-europene moderne, însemnând primăvară precum latinul Ver, lituanianul vasara, letonul pavasaris sau iranianul bahar. O altă variantă a lui Paliga ar fi legată de semnificaţia „doi” şi „a lua, a duce”, două posesiuni, două locaţii.
Asemănarea formei iraniene bahar atrage atenţia asupra unui areal în care poporul tiurcic al chazarilor s-a format sub influenţa puternică a civilizaţiilor Orientului Mijlociu. Bihar este numele unuia dintre marii hani chazari din secolul al VIII-lea care şi-a măritat fiica cu viitorul împărat bizantin Constantin al V-lea. Se ştie deja că Menumorut, cel cu mai multe neveste, stăpânea peste un popor denumit în maghiară kozar, iar dacă aşa a fost, el putea fi orice, păgân sau mahomedan. Dacă autoritatea lui a fost recunoscută de Bizanț el trebuia să fi devenit deja creștin asemeni altor conducători contemporani (1). Aceasta numai dacă dăm crezare totală cronicarului regelui maghiar Bela III care ne prezintă un text compozit urzit din diverse tradiții și paliere specifice evului mediu. Între negarea totală a veridicităţii informaţiilor oferite de acesta pentru secolele IX-X şi existenţa unui sâmbure de adevăr învăluit într-o poveste despre începuturi plină de contradicții este greu de ales o cale de mijloc.

În cadrul hanatului chazar islamicii convieţuiau cu păgânii, creştinii alături de elitele şi o bună parte a poulaţiei de religie mozaică. Toate aceste credinţe au fost împărtăşite de către triburi ale vastei coaliţii cazare dintre care făceau parte şi ungurii. La un moment dat trei triburi cazare s-au alăturat ungurilor cu care vor pleca din Etelköz spre Câmpia Panoniei. Deşi ipoteza derivării numelui Biharea de la o persoană de origine chazară cu apelativul Bihar pare interesantă, aceasta este cel puţin la fel de nesigură ca şi celelalte.   Trebuie remarcat însă că sunt importante şi informaţiile, eventual, mai târzii decât descălecatul maghiar pe care cronicarul le transmite, anume existenţa secuilor, a chazarilor sau a busurmanilor – bulgari mahomedani, în Bihorul medieval şi zonele învecinate. Prezenţa lor este confirmată de nume de localităţi şi locuri.

Pentru ca lucrurile să fie şi mai frapante, iată şi un film despre un ţinut din Muntenegru denumit sangeacul Bihor, o zonă muntoasă cu o cetate în mijlocul ei care ar putea strica socotelile multora pentru că, dacă nu e o simplă coincidenţă de nume, arată un Bihor la sud de Dunăre în zona slavă. În zona balcanică sud-dunăreană existau şi mai există încă populaţii latinofone (aromânii, meglenoromânii, istroromânii şi vlahii-români). Oricum el pare mai degrabă un argument pentru originea mai veche a cuvântului, adică cel puţin ca termen slav.

1…. plures habebat amicas, et terram illam habitarent gentes, qui dicumtum Cozar, avea mai multe ţiitoare, iar ţinutul acela era locuit de nişte neamuri care se numesc chazari. Felul în care acesta îl înfăţişează este plin de contradicţii, căci dacă el stăpânea țara prin grația stăpânului său, împăratul de la Constantinopol el trebuia să fi fost botezat, aşa cum ar fost posibil şi în varianta că ar fi fost bulgar, cu inimă bulgărească, bulgarico corde. Unii au văzut în componenţa numelui său etnonimul „morav“.

Bibliografie:

Liviu Borcea, Bihorul medieval, Oradea, 2005, p. 16
Ioan Crişan, Criş, Bihor, Zărand, în Munţii Apuseni, p. 41-42.
Ioan Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana, Oradea 2006.
Alexandru Madgearu, Voievodatul lui Menumorut în lumina cercetărilor recente, în Analele Universităţii din Oradea, seria Istorie-Arheologie, 2001, 11, p. 38-51.
Sorin Paliga, Lexicon Proto-Borealicum et alia lexica etymologica minora, Bucureşti, 2007, p. 175.
Racz Anita, A regi Bihar Varmegye Telepulesneveinek torteneti etimologiai szotara, Debrecen, 2007, p. 27.
Radu Popa, Observaţii şi îndreptări la istoria României din jurul anului o mie, în La începuturile evului mediu românesc, Alba Iulia, 2008, p. 371-393.