În 1691, Oradea era paşalâc tucesc de peste 30 de ani când trupele austriece forţaseră intrarea în oraş. La început au cucerit Olosigul, iar în toamna lui 1691 a început asediul cetăţii. Asediul era însoţit de bombardamentul din două direcţii (dealul Salca şi Olosig), o strategie care a dus rapid la plecarea populaţiei din oraş. Revelionul 1691-1692 găsea în Oradea 20.000 de austrieci şi 9.000 de turci, austriecii ocupându-se de partea cu artificii. Frigul şi lipsa banilor de ambele părţi a cauzat amânarea cucerirea cetăţii până în primăvară.
Era în această perioadă de încetare temporară a ostilităţilor când, într-o marţi seara (în data de 8 aprilie 1692, ca să fim mai precişi), la ora 22.00, soldaţii austrieci care îşi fumau liniştiţi pipele în avanposturile de lângă cetate au văzut pe cer o bilă de foc. Şi nu, nu era o ghiulea de la ei.
Bila de foc a trecut peste avanposturi depăşind cetatea pentru a se prăbuşi mai apoi undeva în pădurile din spatele fortăreţei, acum cartierul Velenţa. Obiectul a explodat asemeni unei ghiulele care ar fi cântărit, după relatările soldaţilor austrieci, 200 pfunzi (un pfund = 0,453 kg cu variaţii regionale) . Evenimentul i-a tulburat într-atât încât, contele Otto von Auersperg, comandatul trupelor de asediu realizează o schiţă edificatoare şi i-o trimite generalului Friedrich Veterani care, la rândul său, îl înştiinţează urgent pe împăratul Leopold al II-lea într-un raport militar. Potrivit desenului întocmit de austrieci meteoritul arăta cam aşa:
Poate e un semn bun, s-or fi gândit ei. Aşa că, înarmaţi cu încredere şi câteva ghiulele incediare, austriecii reiau asediul la 7 mai 1692. Astrele au fost de partea lor. Trei săptămâni mai târziu, la 28 mai 1692, turcii capitulează iar Abdulatiff Paşa semnează un armistiţiu prin care turcii se angajau să îşi vândă în 5 zile toate posesiunile şi să se îndrepte spre Pancevo.
PS. 7 este numărul meteoriţilor căzuţi de-a lungul timpului pe teritoriul tării noastre. Cel de la Oradea este, deocamdată, cel mai vechi dintre ei.