Poate fiecare oraş are o anumită parte din istorie pe care vrea să o uite, să se prefacă că n-a existat. In cazul oraşului nostru, luna mai a anului 1944 ar putea fi o astfel de amintire.
Spre finele celui de-al doilea război mondial, după ocuparea Ungariei de către armata germană, Oradea devine un punct important pe harta Holocaustului. La începutul anului 1944, populația totală a orașului era în jur de 90.000 de locuitori, din care aproximativ 30.000 de evrei. O treime din orădeni, una dintre cele mai reprezentative comunităţi evreieşti din această regiune era formată din oameni educaţi, cu numeroşi industriaşi, medici, avocaţi, jurnalişti şi negustori. În luna aprilie a aceluiaşi an, Consiliul de Ministri al Ungariei adoptă o hotărâre conform căreia se angaja să trimită în lagărele de muncă germane “50.000 de evrei împreună cu familiile lor“. Era punctul culminant al unor serii de măsuri rasiste care au vizat comunitatea evreiască pe tot parcursul celui de-al doilea război mondial şi care au început cu restrictionarea dreptului de muncă şi deportarea în lagărele din Ucraina. Dispoziţiile antievreieşti aveau iniţial ca scop înlăturarea acestora din viaţa economică şi socială.
Incepând cu 19 martie 1944 evreilor din Oradea li s-a interzis să părăsească oraşul, cei aflaţi în tranzit fiind arestaţi. Obligativitatea purtării semnului distinctiv al stelei galbene de către evreii orădeni dateazâ din 5 aprilie 1944, arestările masive în rândul acestora având loc o zi mai târziu, împreună cu sechestarea tuturor averilor. Suma de bani pe care o putea deţine un evreu a fost limitată la 3.000 de pengö. Au fost închise şi sigilate toate magazinele evreieşti, mărfurile fiind confiscate.
Înfiinţarea ghetoului orădean….
Carte poştală redactată la 3 mai 1944, data înfiinţării ghetoului.
La 3 mai 1944 oraşul a fost împânzit de sute de afişe semnate de viceprimarul de atunci, Gyapay Laszlo, care anunţau populaţia evreiască despre înfiinţarea Ghetoului şi limitarea ieşirii pe străzi la o oră pe zi, între orele 9 şi 10 dimineaţa. Organizarea ghetoului orădean a avut parte de “sprijin logistic” german. Pentru această operaţiune a fost adus ofiţerul SS. Theodor Dannecker, unul dintre cei mai îndârjiţi susţinători ai strategiei “soluţia finală”, dovedind “abilităţi excelente” în organizarea ghetoului din Paris şi “rezolvarea problemei evreieşti” în Bulgaria şi Italia.
Harta ghetoului orădean
O sută de comisii, repartizate pe cartiere şi străzi, au împânzit oraşul, au pătruns în casele locuite de evrei şi au somat locatarii să-şi părăsească căminele, putând să ia cu ei un bagaj de maximum 50 kg de persoană. Ghetoul desemnat evreilor orădeni avea o suprafaţă de 130 iugăre cadastrale şi cuprindea zona din jurul Sinagogii mari ortodoxe. Renumit mai apoi ca un ghetou cu condiţii de trai extrem de dificile şi reguli severe, a devenit al doilea ca mărime din Ungaria, după cel din Budapesta. Împrejmuit cu un gard de scânduri de doi metri înălţime, Ghetoul a fost închis şi păzit cu stricteţe, ieşirea de pe teritoriul său fiind interzisă şi pedepsită prin împuşcarea fără avertisment. Spatiul Ghetoului era iluminat, dar locuinţele nu beneficiau de curent electric. Aprovizionarea cu alimente se facea săptămânal, proviziile fiind preluate de o comisie internă, formată din preşedintele comunităţii evreieşti Leitner Sandor, rabinul de atunci, Vajda Pal, Lorincz Sandor-avocat, Osvath Rene-medic si Motzen Samuil. Regulile ghetoului erau severe. Deşteptarea se făcea la ora 6, micul dejun era la 7, iar stingerea la ora 20, toţi locuitorii ghetoului trebuind să fie în locuinţele repartizate la ora stingerii. Un loc mut, dominat de teroare şi care adăpostea o treime din populaţia oraşului Oradea.
Extras din traducerea în limba română a regulamentului intern al Ghetoului
Comanda ghetoului aparţinea Jandarmeriei. Comandantul era locotenent-colonelul Vitez Peterffy Jeno asistat de căpitanul Garay Istvan. Aceştia înfiinţeaza oficiul de anchetă al jandarmilor în locul numit „Dréher” (locatia fiind fabrica de bere Dréher-Haggenmacher), evreii fiind anchetati prin intermediu torturii în scopul dezvăluirii posibilelor averi ascunse. O parte semnificativă a populaţiei evreieşti de vârsta a treia a apelat la suicid ca o soluţie pentru e evita torturile comise aici şi ororile traiului in ghetou.
În afară de acest prim ghetou, la Oradea a mai funcţionat încă unul, situat pe malul stâng al Crişului (vezi harta). Aici a fost amplasată populaţia evreiască din provincie, în jur de 8.000 de oameni, fără a li se oferi însă spaţiu de cazare.
Condiţiile de trai mizere şi torturile la care erau supuşi evreii din ghetou au dus la demoralizarea locuitorilor acestui spaţiu insalubru, locuitori a căror unică speranţă a devenit, în scurt timp, zvonul conform căruia vor fi mutaţi în curând într-un nou ghetou din Ungaria, unul cu condiţii decente. ” Veştile bune” au devenit oficiale la finele lunii mai 1944 când, repartizaţi în funcţie de domiciliul forţat şi putând avea la ei o doar o plasă de pânză de dimensiuni mici care putea cântari până la 1Kg. jumătate, locuitorii ghetoului din Oradea au început să fie evacuaţi.
Evacuarea Ghetoului a început în 25 mai 1944. La această dată, numărul evreilor din ghetou era de 19.021. Aceştia părăseau ghetoul pe actuala Str. Sucevei şi intrau în Parcul Rhedey (actualul Parc Bălcescu), punctul de plecare. Între 25 mai şi 3 iunie 1944, au fost ridicaţi în mod planificat, zilnic câte 2.500-3.000 de evrei. Cred că destinaţia adevărată o aflau pe drum.
După o călătorie de 4 zile erau predaţi germanilor din Kosice, şi duşi mai departe în lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. Ajunşi aici, doar aproximativ 10% din cei sosiţi au fost selecţionaţi – temporar – pentru muncă, restul au fost imediat gazaţi şi arşi. Evreii din Oradea au fost nimiciţi spre sfârşitul perioadei de funcţionare a Auschwitz-ului.
După război s-au întors în Oradea aproximativ 2.000 de supravieţuitori ai lagărelor şi ai detaşamentelor de muncă, trimise încă în anii anteriori în Ucraina. În prezent, comunitatea evreiască orădeană numără aproximativ 800 de persoane.
Evrei orădeni, întorşi acasă după terminarea războiului
Mai multe scrisori, jurnale şi cărţi poştale au supravieţuit ghetoulului. Aşa este şi cea a Simon Magdei, din care puteţi citi mai jos o parte. Scrisă înainte de deportare, din podul unei locuinţe din ghetou, poate Palatul Ullman.
“…E ora prânzului. Bat clopotele. Evident, e biserica Capucinilor, ea e cel mai aproape de acest loc. Apoi alt clopot începe să bată şi apoi al treilea, al patrulea, al cincilea, toate clopotele. Clopotele Oradiei bat, toate clopotele acestui oraş cu atâtea biserici. Împietrită, stau înfiptă în picioare. Mi se pare incredibil că toate acestea sunt atât de aproape: oraşul, clopotele sale, bisericile, străzile atât de bine ştiute, pieţele….şi toate acestea parcă transmiţând un mesaj dintr-o altă lume, una pierdută.
Da! Ăsta e mesajul!
Sub nici o formă acest zgomot puternic, lung, dureros, protestatar nu poate fi considerat o bătaie obişnuită de clopote. Clopotele bat acum pentru noi. E modul prin care Oradea, acest oraş străvechi, ne jeleşte, plânge pentru copiii ei porniţi într-o călătorie spre moarte. Şi cum stau aşa, în mijlocul sunetului puternic dureros, îmi adâncesc sufletul în zgomotul trist-minunat al clopotelor bisericilor, îl las să mă cuprindă, să mă amorţeţească cumva.
Domnul fie cu tine, Oradea! Rămasul tău bun îmi dă putere pentru marea călătorie. Trăieşte fericit, drag oraş, îţi urez din toată inima. Şi uită-ne pe noi, cei care ţi-am fost loiali până la moarte. Trăieşte fericit, dacă poţi, blestemat să fii, dacă poţi! „ (Sursa)
Puteţi asculta aici un interviu cu una dintre supravietuitoarele ghetoului de la Oradea iar aici puteti citi lista incompletă a orădenilor deportaţi şi ucişi la Auschwitz. Poate recunoaşteţi unele nume, ele şi-au legat soarta de cele mai frumoase clădiri orădene, dar şi de industria acestui oraş: Palatul Vulturul Negru, Casa Adojan, Tipografia Sonnenfeld, Palatul Ullman, Hotel Parc, Palatul Moskovits, Casa Roth, Magazinul de sticlărie Deutsch K. I., Palatul Stern, Casa Markovits Matheser, Casa Ertler, Casa Darvas La Roche, Moara Emilia, Moara Adria, Moara cu aburi Lederer şi Kalman, Fabrica de spirt Mor Moskovits, Tesătoria Regner si Weisz, Fabrica de blănuri Joszef Leichner, Fabrica de ghete Carmen şi multe altele.
Sursa informaţii istorice si fotografii:
Asociaţia Tikvah Oradea
Comunitatea evreilor din Oradea
JewssinOradea Blog
Interesant articol, multumim! Chiar in acest week-end am fost in Oradea cu un grup de cateva persoane din Debrecen si am avut ocazia sa le prezint ..”Oradea evreiasca”, cum imi place sa numesc urbea noastra draga…au ramas uimit de contributia covarsitoare adusa de aceasta comunitate orasului de pe Crisul Repede…
Placa inscriptionata cu numele celui ce a dat viata Palatului Vulturul Negru ne arata atat perioada sa de viata cat si anul care a ucis aproape un sfert din populatia orasului, populatie care (imi place mie sa spun) a adus Oradea la standardele celorlalte tari civilizate. De cate ori vizitez centrul orasul imi pun aceeasi intrebare:”Oare cum ar fi aratat Oradea astazi, daca nu ar fi fost Auschwitz?”
Exista o carte, EVREII DIN ORADEA scrisa de Tereza Mozes, care merita citita. Cateva alte referinte aici: http://www.tikvah.ro/ro/evreii-in-oradea/istoria.html
Intr-adevar, cartea doamnei Mozes merita citita!
Dureroase experiențe. Asta este o pată neagră pentru urbea noastră.