Legende urbane

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar fi povestit….

Legenda întemeierii oraşului Oradea

….a fost un mare rege pe nume Ladislau I, sau primul, cum vreţi voi, care, aflat la vânătoare prin ţinuturile Tării Crişurilor găseşte „parohia fortăreţei Bihor” iar pe acel loc „la îndemnul îngerilor” (apăruţi se pare în visul regelui) a hotărât să ridice în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, numind locul „Varad”. Aşa ne spune Marcu din Kalt, în Cronica pictată de la Viena, scrisă la 250 de ani după perioada în care a trăit Ladislau. Mănăstirea a fost zidită pe malul stâng al Crişului Repede, într-o zonă mlăştinoasă, traversată de canale de ape. Lui Ladilsau i-a fost drag locul şi, „..în viaţă fiind a poruncit să fie adus la Oradea Bihorului şi acolo să fie îngropat trupul său după moarte”. Moarte care survine la Zvolen, într-o zi de miercuri, 25 iulie 1095. Supuşii s-au grăbit să dea curs poruncii testamentare pornind cu trupul regelui într-o căruţă spre Oradea. Fiind căldură mare şi temându-se ca nu cumva „ trupul preacuviosului rege sfânt să nu înceapă a se strica”, supuşii hotărăsc schimbarea destinaţiei spre Alba Regală, unde mai erau îmormântate şi alte capete încoronate. După un popas, în zori de zi, înainte de a pleca, mare le-a fost mirarea când au vazut că nici căruţa, nici trupul regelui nu mai erau acolo. Şi îl căutară şi îl găsiră în drumul care ducea la Oradea: „ fără nici un ajutor omenesc, trupul sfânt mergea către Oradea cu căruţă cu tot…Văzând marea minune dumnezeiască, lăudară pe Domnul”…..

Legenda trădării la cucerirea Cetăţii de către turci

….la 575 de ani după, tot la sfărşit de iulie, tot pe malul stâng al Crişului Repede, Cetatea Oradea era asediată fără succes de turci. După spusele lui Evlia Celebi, cucerirea Cetăţii era îngreunată de faptul că „cetatea are un şanţ cât o mare; atât de larg şi de adânc încât nici galera lui Capudanpaşa s-ar putea plimba prin el.”
Norocul turcilor a venit într-un mod neaşteptat.
-„Ştiţi cum se spune”, zice Evlia, „ Când Allah vrea ceva îţi pune la îndemînă mijloacele”. Aşa că, într-o noapte, în cortul serdarului Ali paşa a venit o „femeie unguroaică ”(o să înţelegeţi la sfârşit ce căuta în cortul lui) şi i-a spus:
– „ Stăpâne, dacă-mi eliberezi băiatul căzut în mâinile tătarilor, îţi arăt locul de scurgere a apei din şanţul cetăţii, iar dacă laşi apa să se scurgă din şanţ şi cetetatea rămîne pe uscat, o cucereşti fără îndoială!”
Ali paşa l-a căutat, găsit şi arătat femeii tradătoare pe fiul prins de tătari. Probabil i-a mulţumit şi lui Alah, în gând.
-„ Am renunţat la ajutorul Fecioarei Maria, trăiască turcii, căci de la turci am văzut bine”, a spus femeia. Tot ea le-a recomandat turcilor aflaţi în partea de jos a câmpiei să-şi ridice corturile, pentru a nu fi inundaţi la scurgerea apei. După care le-a arătat turcilor un loc de la marginea şanţului cetaţii unde aceştia au săpat o groapă iar la 10 braţe adâncime au găsit o poartă de fier. Mai multi turci s-au înhămat la frânghii groase legate de poartă şi au tras urlând „Alah e mare!”. Poarta s-a deschis, apa din şanţ s-a scurs, restul e istorie, iar femeia cu feciorul ei au plecat la Ineu. Despre femeia trădătoare, izvoarele spun că era şi „ destrăbălată” şi că a „slujit”, printre alţii, şi judecătorului de atunci al curţii, de unde a aflat de poartă şi legătura ei cu şanţul de apă.

Legenda celor 365 de ferestre şi a butoaielor de vin

…după încă 100 de ani, la 23 mai 1762 se punea la Oradea piatra de temelie a ceea ce urma să devină Palatul Episcopal Romano-Catolic (azi îi spunem Palatul baroc, fostul muzeu). Episcopul Adam Patachich a supervizat lucrarea care a costat cam mult, Maria Tereza hotărând să simplifice planurile, din raţiuni financiare. Odată terminată lucrarea însă, Maria Tereza îi trimite episcopului 4 tablouri din colecţia imperială pentru a împodobi pereţii viitorului palat. Făcând referinţă la amploarea clădirii, legenda ne spune că Palatul Episcopal Romano-Catolic are 365 de ferestre. Una pentru fiecare zi a anului. Nu ştiu dacă le-a numărat vreodată, cineva.
Tot la Palatul Baroc exista şi o pivniţă pentru butoaie cu vin peste care au dat, în trecerea lor prin Oradea, trupele ruseşti în cel de-al doilea război mondial. Nu ştim care putea fi motivul pentru care soldaţii ruşi au începu să tragă puştile în butoaiele din pivniţă, cert este însă, ne spune legenda, gestul le-a adus sfârşitul, aceştia murind înecaţi în vin.

Legenda Lojei Masonice
…pe la 1901, loja masonica orădeană, numită „ Regele Ladislau” (da, acelasi, nu vi se pare dubios?) îşi mută sediu de pe actuală Str. Iuliu Maniu într-o clădire ciudată, cu faţadă fără ferestre şi un fronton triunghiular în mijlocului căruia era imprimată o piramidă cu un ochi deschis, radiind razele soarelui. Pe lângă asta, două perechi de sfincşi te priveau intrasigent de pe acoperiş. Evident clădirea ascundea ceva secret, dincolo de faţadă. La început de secol, era clar pentru orice orădean cu bun simţ că un tunel pornea de la subsolul clădirii făcând legătura cu o reţea de conducte subterane secrete care împânzea oraşul. Poate ajungea chiar la poarta din cetate, cea deschisă cu ajutorul „femeii destrabălate”.

Legenda scufundării Palatului Vulturul Negru

..în periplul lor pe sub oraş, canalele lojii masonice trebuie să se fi întâlnit şi cu catacombele de sub Palatul Vulturul Negru. De fapt, de sub fosta primărie a oraşului, care îşi avea sediul aici pe la 1714 şi deci, fiind loc important, avea nevoie întodeauna de o cale de acces…subteran. Si da, probabil că Adorjan Armin când a cumpărat terenul pentru construcţia Palatului Vulturul Negru, ştia el ce ştia. Nu e foarte clar la ce or fi folosit catacombele în secolul XIX, dar, în perioada comunistă, aflăm din Crişana că serveau oamenilor securităţii, autori ai unor ” abominabile fapte”. Articolul din 1991 informeaza populaţia asupra pericolului iminent ce pândeşte Palatul Vulturul Negru. Scufundarea. Pentru că palatul în care, e neparat nevoie să cităm, “înfloresc, la adăpostul vitraliilor, firme cu capital privat sau mixt”, şade pe pasaje subterane, adevărate catacombe pline de apă sau cine ştie ce tărăşenii.

Legenda meteoritului din Rogerius

Aceasta este o legendă de cartier. Cei care au şi-au petrecut iernile din copilărie la săniuş la Orăşelul Copiilor ştiu despre ce vorbesc. Se spune că, demult, foarte demult, chiar înaintea vânătorii lui Ladislau I, un meteorit de dimensiuni…cosmice a cazut în oraşul nostru, zona Rogerius, mai exact Orăşelul Copiilor. Groapa rezultată în urma impactului se mai poate vedea şi azi. Cum altfel, aşa o diferenţa de nivel? După construcţia Spitalului de Copii prin 1960, autorităţile locale au hotărât că aşa o bunătate de spaţiu nu poate fi folosit decât în folosul tinerelor vlăstare, groapa s-a placat cu beton şi a devenit parc pentru copii. Cel mai tare săniuş din oraş, urma unui meteorit.

Ş-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…

Voi mai ştiţi, alte legende legate de Oradea?

Ps. O alta legenda, cea a trecutului daco-roman, o putei citi aici

Bibliografie
Calători străini despre Ţarile Române, vol. VI, Bucureşti, 1976, (partea a II-a Evlia Celebi, îngrijită de Mustafa Ali Mehmet)
Gh. Gorun, L. Borcea (editori), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007.