Istoria unei pieţe. Piaţa mică, azi Piaţa Unirii.

La 1692 aşezările orădene erau pustiite de un asediu în urma căruia Habsburgii îşi treceau între posesiuni un centru de paşalâc înfiinţat cu numai 32 de ani înainte şi una dintre fostele cetăţi importante ale Principatului Transilvaniei. Locul era depopulat, casele distruse, iar în zonă se desfăşura un război în toată regula care a durat până în 1711 când se încheia mişcarea curuţilor. Cetatea şi-a trăit ultimul moment de glorie, dar nu chiar ultimul asediu. Garnizoana imperialilor a fost asediată de mai multe ori de către curuţi. De atunci şi până azi Oradea a devenit, tot mai mult, un centru urban, un loc pentru civili.
Aşezările orădene aveau, fiecare, o piaţă, însă din prima jumătate a secolului al XIX–lea una avut două: cea mică şi cea mare, una care găzduia cele mai importante instituții ale așezărilor cunoscute sub denumirea de Oradea Mare, cealaltă, cele mai importante târguri ținute aici. Așezarea cu două piețe se numea Oraşul Nou al Oradiei, fiindcă a început să fie construit după ce lucrurile s-au mai liniştit la vest de glaciesul cetăţii. Înghesuiţi într-un spaţiu restrâns între Crişul Repede şi Peţa, locuitorii erau limitaţi înspre răsărit de spaţiul de manevră necesar cetăţii şi împărţeau o aşezare cu una dintre cele mai mari densităţi dintre centrele urbane ale Transilvaniei și ale părților ungurene. Mai târziu, cele două pieţe ale Orașului Nou au făcut diferenţa în competiția cu Olosigul, sau Velenţa şi aşezările mai mici.
În 1712 însă, cu toate vechile privilegii primite de orășeni, începând cu cel al lui Rudolf al II–lea, întărit și de Carol al VI–lea, împăratul în viaţă, episcopia romano-catolică şi capitlul au redevenit stăpânii feudali cărora li s-a recunoscut drepturile senioriale din evul mediu. Cum libertățile civice și privilegiile catolice s-au contrazis astfel în hotărârile imperiale, s-a creat un conflict care a durat până la mijlocul secolului al XIX–lea. În acest ultim moment Olosigul avea o populaţie mai mare, profitând de aşezarea aici a catedralei a palatului episcopal romano-catolic şi a canonicilor, dar şi prin specificul medieval târziu de zonă „rezidenţială”. În schimb, poate mai mult decât în Olosig, pe malul stâng veriga primă a lanţului economic o constituiau măcelarii, urmând apoi meşteşugarii şi negustorii care valorificau produsele secundare. Începând din 1720 în piaţa mică a Orașului Nou s-a construit biserica catolică Sfântul Ladislau în stil baroc fără pretenţii de monumentalitate. În faţa bisericii se afla atunci sediul episcopiei romano-catolice. Prima clădire a fost hanul Vulturul construită în 1714. Nu avea etaj, era acoperită cu şindrilă, adăpostea chiar și birourile primăriei. În piaţă se aflau chioşcuri din lemn.

În Oraşul Nou se afla cel mai mare număr de români şi exista o uliţă nemţească (actuala stradă a Primăriei). În apropiere, spre est, în zona actualei străzi a Sucevei, se aflau grupaţi evreii din cartierul Subcetate. Între ortodocşi (români, sârbi, greci) se aflau şi aromâni, negustori cu dare de mână care au pus umărul la construirea Bisericii cu Lună terminată în 1790. În această ambianţă ortodoxă, într-o casă aflată chiar peste drum de biserică, la 9 februarie 1802 s-a născut Emanuil Gojdu (Manoilă în actul de botez). În copilăria petrecută sub privirile mamei sale, Ana Poynar, poate mai puţin ale tatălui său Atanasie, neguţător de vite „absorbit de întreprinderile neguţătoriei”, Manoilă a văzut înălţându-se biserica credincioşilor greco-catolici din faţa celei a Adormirii Maicii Domnului unde a fost botezat. Lăcaşul de cult al uniţilor a fost terminat în pe la 1810 şi sfinţit în 1812.

În primele decenii ale secolului al XIX–lea piaţa a primit perimetrul actual prin avansul laturii de vest în zona casei Kovats, aliniată frontului stradal al bisericii greco-catolice şi nu după jumătatea nordică mult retrasă (azi între primărie şi palatul episcopal greco-catolic). La mijlocul secolului (1851) este deplin conturată şi axa de circulaţie prin piaţă dinspre Olosig prin construirea unui pod din lemn care înlesnea circulaţia intensă între cele două maluri ale Crişului. Podul metalic terminat în 1893 a rezolvat în sfârşit marile probleme de circulaţie pe vechile poduri din lemn din această zonă. Pentru a înțelege cât de mult Piața Mică, sau din 1883 Piața Sfântul Ladislau, întorcea spatele Crişului, ilustrativ este faptul că pentru construirea podului a fost necesară demolarea unei case din şirul care se alinia de-a lungul malului.

După 1906, în piaţa centrală ajungeau primele tramvaie orădene, dinspre gară în directia Parcului Rhedey (actuala grădină zoologică) şi cimitir. Aici au fost instalate primele 25 de lămpi de gaz pentru iluminat public în 1852.
Marele moment al schimbării faţadelor din piaţă a venit o dată cu boom-ul economic de la trecerea între secole, astfel că, în câţiva ani, aspectul clădirilor de pe laturi s-a schimbat spectaculos. În 1903 a fost terminată clădirea monumentală a primăriei construită în stil eclectic ca un lăcaş al celor patru virtuţi ale oraşului reprezentate statuar pe frontispiciul instituției: Știinţa, Arta, Justiţia şi Agricultura, alături de industrie şi comerţ. Clădirea episcopiei greco-catolice, deşi, tot de stil eclectic, folosea elemente romanice şi bizantine cu referințe speciale la originile acestei biserici. Ea a fost terminată la doi ani după primărie şi a avut acelaşi arhitect, Rimanoczy Kalman jr. Cu aceste clădiri au fost marcate punctele cele mai importante ca statut politic şi social din piață situate pe latura de vest. Piaţa a continuat să fie un imens şantier pentru că în 1908 va fi terminat palatul Vulturul Negru, cel mai reprezentativ obiectiv Art Nouveau din Oradea, urmat de palatul Moskovits în 1910 şi 1911.

Târgul din Piaţa Mică a fost mutat definitiv în 1923, iar locul s-a transformat doar într-un spațiu de reprezentare. În 1924 arhitectul Duiliu Marcu a ridicat un scuar în stil neoromânesc care oferea greutate noului însemn din centrul pieţei care marca situația de după primul război mondial. Acesta era statuia lui Ferdinand Întregitorul. Începea astfel seria mutării simbolurilor pentru că ea a înlocuit-o până în 1940 pe cea a regelui Ladislau,. După al doilea război mondial a apărut un monument în forma unui obelisc ridicat în onoarea soldaţilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial.

Însă în 1990 acesta a fost înlocuit cu statuia lui Mihai Viteazul, plănuit a fi mutată şi ea pentru a fi înlocuită cu statuia regelui Ferdinand. Piaţa Mică a avut de-a lungul timpului numeroase denumiri, în funcţie de regimurile politice pentru care a fost împodobită, adesea cu ovaţii şi tot timpul “pentru totdeauna”: Piaţa Mică, Piața Sfântul Ladislau, Piaţa Ferdinand, Piaţa Malinovski, Piaţa Victoriei, Piaţa Unirii.