Igfon. Pădurea sacră dinaintea ţării de dincolo de păduri.

În legătură cu luptele ducelui Menumorut cu maghiarii, Anonimus aminteşte de mai multe ori toponimul Igfon, o pădure imensă care se afla la marginea dinspre Ardeal a ţării stapânite de acesta, loc de refugiu în faţa unor atacuri. Pădurea este amintită chiar şi în succinta descriere a hotarelor ducatului bihorean: Terram vero que est inter Thisciam et silvam Igfon, que iacet ad Erdeuelu, a fluvio Morus usque ad fluvium Zomus. Ţara se întinde între Tisa şi pădurea Igfon care se află înspre Ardeal, de la fluviul Mureş până la fluviul Someş. În alt pasaj din Gesta Hungarorum se relatează că Menumorut a părăsit cetatea Bihor şi împreună cu familia sa ar fi început să locuiască în codrii Igfon.
Spre deosebire de alte nume, în special cele proprii sau de naţiuni, denumirile geografice nu par să fi intrat în disputele istoriografice decât atunci când pasajele puteau fi interpretate pentru susţinerea unor puncte de vedere naţionale. Pădurea Igfon apare şi în alte documente medievale. La 2 septembrie 1031 prinţul Emeric, fiul regelui Ştefan al Ungariei a fost ucis la o vânătoare de mistreţi în pădurea Igfon. Pentru a comemora nefericitul incident, mai târziu, în acel loc a fost ridicată o mănăstire care a purtat numele celui ucis. De la această mănăstire vine numele localităţii Sântimreu. Cronica pictată de la Viena aminteşte că în anul 1071, când partizanii regelui Solomon al Ungariei plănuiau să-l prindă şi să îl orbescă pe “ducele” Bihorului Geza, viitorul rege Geza I (1074-1077), acesta se afla la vânătoare “în Igfan”.
Sensul oronimului “Ygfon” este conţinut în etimologia cuvântului compus unde “Igy” este identic cu “egy”, “sfânt”, prezent şi în cuvântul maghiar pentru biserică, “egyhaz”, “casă sfântă”. Cel de al doilea element, “fon”, ar deriva dintr-un cuvânt vechi maghiar însemnând “ţesătură deasă”, aici cu sensul probabil de pădure deasă (A. Rona-Tas). Este totuşi greu de înţeles pe deplin ce sens avea cuvântul în secolele XI-XII, poate “codru sfânt” sau “codru oprit”, aşa cum intuia arheologul Radu Popa.
Pentru mulţi opinenţi, termenul codrii Igfon desemna ansamblul Carpaţilor Apuseni sau numai partea lor de miazănoapte din motivul că evenimentele cu care pădurea a avut legătură s-au petrecut în nordul Bihorului. Este important de subliniat că pasajul din Gesta se referă la marginile ducatului lui Menumorut, Mureşul la sud şi Someşul la nord şi nu la pădurea Igfon pentru care se face o paranteză suficientă, amintind că se află spre Ardeal. S-ar putea presupune însă că ea reprezintă marginea de est a ţării.

Câmpia de Vest în jurul satului Tămaşda din sudul Bihorului în secolul XVIII, atunci, un întins ţinut al pădurilor

Până în epoca epoca modernă au existat denumiri ale Munţilor Apuseni în care aceştia nu erau reprezentaţi ca ansamblu geografic, aşa cum apar în manualele de azi, ci ca şi entităţi politico-teritoriale delimitate de bariere naturale desemnând ţări sau ţinuturi. Ca entitate unitară Munţii Apuseni apar numai în geografia ştiinţifică modernă. În acest sens sunt greu de ocolit observaţiile mai multor geografi care au cunoscut încă denumirile medievale. Din acest punct de vedere se poate acorda credit unei surse accesibile on-line la următoarea adresă .
În 1567 Zundt (originar din Nurnberg) numeşte în scrierile sale munţii dintre Oradea şi Cluj Kaldte Mons, iar în 1571, Sambucus numeşte aceeaşi zonă M. Kalati, denumire ce reapare pe harta lui Vischer din 1624. Termenul derivă, cel mai probabil, de la ţinutul Călatei care avea drept centru oraşul Huedin, zonă cu importantă populaţie maghiară în care călătorii au întâlnit această denumire geografică. Bleau (1664) foloseşte pentru prima dată denumirea de Biliar, care reapare apoi pe hărţile lui Reiner (1682) şi Voigt (1689). După geograful austriac Schmidl (1863) întreaga zonă a Apusenilor centrali era denumită de către români ‘Tiera Biharia’. În 1699 pe harta lui Visconti–- apare denumirea Bihor Mons. Pe o hartă din 1750, Crişul Alb izvorăşte din Igfon Sylva, iar pe harta lui Hell din Tabula geogr.Ungarie (1772) munţii de unde izvorăsc Crişul Repede şi Someşul Mic sunt numiti Nyr Sylva sau Sylva Igfon. În atlasul lui Gorog (1802) se regăseşte denumirea Biliar, precum şi prima menţionare a celui mai înalt varf – Kukurbita. Geograful expediţiei de explorare a Munţilor Apuseni organizată de Academia de Ştiinte din Viena a fost Schmidl, carstolog şi speolog cunoscut prin realizările sale în carstul triestin. El face prima descriere a masivului Bihor publicată la Viena în 1863 – Das Bihor Gebirge.

Revenind la noţiunea Igfon în accepţiunea ei de pădure oprită, nu putem să nu observăm că ea este foarte asemănătoare cu braniştile cunoscute dincolo de Carpaţii Meridionali şi Orientali. Acestea existau încă de la întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei şi însemnau păduri oprite, păduri domneşti sau donate mănăstirilor, în care nu se putea păşi, tăia sau vâna, fiind protejate sub ameninţarea unor grele pedepse. Cuvântul branişte are o etimologie slavă derivată din verbul a opri. Este posibil ca interdicţia de intra în pădurea Igfon să aibă origini mai vechi pentru că în regatul arpadian au existat nume de instituţii teritoriale cu origine slavă. Aşa a fost ispanul, comitele, de la slavul jupan care conducea un megye, comitat, cuvânt împumutat şi el din slavă, limbă în care însemna hotar.
Aşa cum observa arheologul Radu Popa pentru Maramureş, vânătoarea regelui maghiar în pădurile acestei „ţări” semnifică în fapt luarea ei în stăpânire. Este ceea ce face şi Dragoş în Moldova, ţară al cărei început se află sub semnul mitic al unei vânători. Legenda întemeierii Oradiei are aceleaşi coordonate atunci când izvoarele medievale narează despre vânătoarea regelui Ladislau, căruia plăcându-i locurile din preajma viitoarei aşezări, zideşte o mănăstire. Ca ţinut de margine şi ca zonă populată pădurea apare în sudul Transilvaniei sub numele de Sylva Blacorum et Bissenorum, “Pădurea românilor şi pecenegilor” asemănătoare pădurii Vlăsiei de dincolo de Carpaţi sau Teleormanului de origine pecenegă însemnând pădure nebună.

În zona de la vest de Munţii Apuseni sunt amintiţi vânătorii de bouri cu rang nobiliar şi organizare aparte pe decurii, având în frunte un comite. Prima atestare a unei astfel de cete cu statut recunoscut este la 1208 când în faţa scaunului de judecată de la Oradea apar vânătorii de bouri din satul Ip conduşi de un decurion. Alte două documente datează din 1213 şi din anul următor. Pădurea a îndeplinit şi un rol economic, aducând importate venituri regalităţii rezultate din diverse activităţi silvice, atunci mai diversificate decât astăzi: exploatarea lemnului, a fâneţelor, vânat şi pescuit, albinărit, păşunat, creşterea porcilor, cărbunărit ş.a.
O posibilă relicvă a acestor imense posesiuni regale dăruite apoi pe parcursul evului mediu diverselor familii sau instituţii, mai ales ecleziastice, este Pădurea Craiului amintită de un document din secolul al XVII-lea, acum un masiv muntos la 50 de kilometri est de Oradea.

Bibliografie:

S. Dumitraşcu, Vânători de bouri din Crişana în secolul al XIII-lea, în Crisia 22-23, 2002-2003, p. 71-79.
Engel, P, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei Medievale. (95-1526), Cluj-Napoca, 2006 (traducere Aurelia Moga, ediţie îngrijită de A. A. Rusu şi I. Drăgan).
C.C. Giurescu, Istoria Pădurii Româneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1976, p. 58 şi urm, 71-72.
R. Popa, D. Căpăţână, A. Lukács, Cercetările arheologice de la Voivozi. Contribuţii la istoria Bihorului în secolele XII-XV, în Crisia 17, 1987, p. 61-106.
A. Rona-Tas, Hungarians in Europe in the early Middle Ages: an introduction to early Hungarian History, Budapest, New-York, 1999, p. 366.

Citeşte şi despre: Numele Bihorului. Etimologie şi controverse.