Epoca romană în Ţara Crişurilor

Teritoriul în timpul Daciei romane.
Teritoriul judeţului Bihor, ca de altfel întregul areal de nord-vest al României, nu a fost inclus in teritoriul provinciei romane Dacia, ori a fost parte a acesteia doar în timpul domniei lui Traian şi până la Hadrian.

Provincia Dacia şi teritoriul aflat la vest de Munţii Apuseni.
Sectorul de vest al limesului roman urca spre nord undeva pe culmile Carpaţilor Apuseni începând de la Mureş, din faţa castrului de la Micia, şi pâna la castrul de la Bologa pe Crişul Repede. Acest segment de frontieră proteja exploatările aurifere, care puteau fi atinse mai uşor pe valea Crişului Alb blocată printr-un sistem de fortificaţii constând într-un val continuu de pământ cu şanţul orientat spre vest urmat de altele în zonele vulnerabile. Acest sistem denumit de către Sever Dumitraşcu un limes  înaintat, iar de localnici drept “la Troian”, a fost identificat între Bocsig, la est de Ineu, şi Sebiş. De la Crişul Repede şi până la Poarta Meseşană (o cale importantă de pătrundere în Transilvania intracarpatică) unde se afla importantul centru militar şi comercial de la Porolissum se întindea sistemul de mici fortificaţii şi turnuri de supraveghere de pe Munţii Meseşului  (limesul meseşan). Acesta era sprijinit în adâncime de castrele romane care puteau bloca pătrunderea în provincie prin unităţile de infanterie sau putea constitui bazele unor contratacuri puternice prin unităţile de cavalerie sau cele mixte.
O problemă importantă pentru începutul epocii romane, în arealul de la vest de Munţii Apuseni, este periodizarea şi determinarea duratei de existenţă a cetăţilor dacice care au funcţionat aici înainte de cele două războaiele daco-romane desfăsurate între 101-102 şi 105-106 p. Chr. Potrivit celor mai mulţi specialişti cetăţile dacice au dispărut în urma războaielor de cucerire a Daciei, dar pentru multe dintre acestea s-a presupus încetarea locuirii în diferite momente anterioare începutului secolului II p. Chr. Indiciile unor asedii ale cetăţilor de către romani sunt greu de furnizat, cel puţin pentru această regiune, deşi în zona Sălajului, cetăţile dacice din Muntii Oraştiei sau în cele situate pe malul bănăţean al Dunării ele au apărut prin urme de incendiere împreună cu armament roman de asalt (spre exemplu vârfuri de suliţe folosite la catapulte) sau urme de refacere ale elementelor defensive ale fortificaţiilor datate între cele două războaie.

Nobili daci închinându-se înaintea împăratului Traian. Columna lui Traian. Roma.

În ultimii 10-15 ani a fost avansată ideea că imediat după cucerire, acest teritoriu a făcut parte, o vreme, din provincia Dacia întemeiată de către împăratul Traian. Interpretarea izvoarelor literare, dar şi datarea unora dintre descoperiri, au putut putut jalona abandonarea teritoriilor deţinute de romani la vest de Munţii Apuseni undeva la începutul domniei lui Hadrian. Cu toate că ipoteza enunţată este tentantă, argumentele oferite de descoperirile în teren nu sunt încă suficiente.

Între războaiele traianice şi cele marcomanice

Este adevărat că nici continuitatea de locuire a dacilor în aceste teritorii nu este prea bine argumentată de descoperiri databile între războaiele de cucerire terminate în 106 şi aproximativ 170 p. Chr, când, în timpul războaielor marcomanice, la graniţele provinciei Dacia sunt amintite noi populaţii şi apar materiale arheologice aparţinând culturii Przeworsk atribuită vandalilor.

Fibulă “princiară” din argint specifică germanicilor descoperită la Cheşereu, jud. Bihor. Sfârşitul sescolului II p. Chr., începutul celui următor. Muzeul din Săcuieni.

În regiunea Tisei Superioare arheologul ucrainian Viaceslav Kotigoroško denumea această perioadă cea „a anilor întunecaţi”, una de „stagnare” în privinţa contactelor dintre romani şi locuitorii zonei, caracterizată prin lipsa aproape totală a importurilor romane. Această reţinere în privinţa contactelor poate fi explicată prin evitarea unui vecin puternic şi agresiv în zonele aflate dincolo de frontiera romană şi prin eforturile de consolidare a provinciei în prima şi parţial a doua generaţie de colonişti în Dacia romană. Descoperirile monetare izolate, considerate indicatoare a circulaţiei monetare ilustrează bine însă domniile împăraţilor antonini: Traian, Hadrian, Antoninus Pius şi apoi Marcus Aurelius, perioadă denumită de istoricul Edward Gibbon „epoca cea mai fericită din istoria umanităţii”. Monedele însă nu pot constitui decât parţial dovezi ale unei locuiri intense în această perioadă acestea putând fi pierdute şi după războaiele marcomanice. Pentru numeroşi specialişti moneda nu poate reprezenta un element utile în datare, ea fiind folosită o perioadă îndelungată datorită bunei concentraţii de argint specifică perioadei.
Modificări evidente apar la mijlocul secolului II când zona Tisei Superioare şi cea a Crişanei este practic inundată de monedele şi mărfurile romane.

Vas roman descoperit la Şimian, jud. Bihor. Sfârşitul secolului II, începutul secolului III p. Chr. Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea.

Arheologic acestea corespund cu aşezarea unor populaţii germanice amestecate, de multe ori, cu elemente dacice amintite de izvoarele literare. Până la aceste evenimente cei mai mulţi autori au presupus că în tot nord-vestul României cultura materială a fost predominant dacică.

Evenimentele din timpul războaielor marcomanice

În timpul războaielor marcomanice Historia Augusta precizează că imperiul a fost atacat de mai multe populaţii „de la graniţele Illiricului până în Gallia de către marcomani, narişti, hermunduri, quazi, suevi, sarmaţi, lacringi şi buri” precum şi „victoalii, sosibii, roxolanii, bastarni, alanii, peucinii şi costobocii”.

Căpetenii barbare reprezentând diferite seminţii (mai multe germanice) decapitate de romani. Columna lui Marcus Aurelius, Roma.

Germanicii care s-au aşezat în nord-vestul României au făcut-o în mai multe valuri, aşa cum lasă se înţeleagă izvoarele literare. Undeva pe la sfârşitul anului 171, începutul lui 172 p. Chr. istoricul roman Cassius Dio îi aminteşte pe vandalii asdingi care apar la frontierele Daciei conduşi de doi regi: Rhaos şi Rhaptos. Aceştia cer subsidii şi pământ în Imperiu dar sunt refuzaţi de consularul Sextus Cornelius Clemens. Probabil la sugestia guvernatorului Daciilor, asdingii îi atacă pe costoboci, un trib dacic, cel mai probabil pedepsiţi astfel pentru expediţia lor în Balcani. Lacringii, la rândul lor, aflaţi mai devreme la frontierele Daciei, temându-se de un atac din partea asdingilor îi atacă prin surprindere şi din acel moment Dio precizează că aceştia din urmă nu au mai atacat Imperiul. Dovezile arheologice privitoare la diversele triburi germanice aşezate în regiune aparţin mediului cultural Przeworsk originară din zona Vistulei (centrul Poloniei de azi). Ele reprezintă o uniformitate remarcabilă a materialelor, dar sunt caracteristice mai multor triburi, între care izvoarele literare îi amintesc pe asdingi, pe lacringi, consideraţi de mai mulţi autori moderni drept triburi vandale, şi pe buri. De multe ori, dovezile materiale nu pot furniza decât indirect indicii despre noţiuni imateriale precum identitaţi etnice sau spirituale.

Haşură violet – zone cu descoperiri sarmatice numeroase, haşură albastră – zone cu descoperiri germanice numeroase, haşura portocalie – zone cu descoperiri dacice numeroase

Tot în preajma războaielor marcomanice poate fi datat debutul mai multor descoperiri funerare sarmatice cunoscute în nord-vestul României, în fapt singurele cărora le-a fost propusă o datare mai strânsă. Este cazul necropolei de la Şimand „Grozdoaia”, a mormintelor cercetate la Şimian „Groapa cu lut”. Această constatare este cu atât mai importantă cu cât ea poate fi pusă în legătură cu concluziile cercetărilor din zona Tisei Superioare sau din câmpia Banatului unde primele morminte sarmatice au fost datate după războaiele marcomanice. Astfel apariţia sarmaţilor este în strânsă conexiune cu cea, concomitentă, a elementelor germanice. Atât sarmaţii, cât şi germanicii au încercat să ocupe punctele cu importanţă strategică ale zonei. În zona Crişanei descoperirile sarmatice se delimitează, în mare, de cele germanice din zona colinară, fiind amplasate pe un aliniament nord-sud la zona de contact între câmpie şi primele dealuri. Populaţie de origine iraniană, sarmaţii se ocupau cu creşterea animalelor fiind buni călăreţi. Asrma’ii iazigi au ajuns în regiunea între Dunăre şi Tisa pe parcursul primului secol al erei creştine. Din momentul expansiunii lor în Câmpia Tisei încep să se sedentarizeze integrând în zona lor de putere populaţii deja existente: daci şi eventual celţi.

Călăreţ sarmat cu armură din zale şi lance. Relief de la Tanais, nordul Mării Negre.

Dacii au continuat să îşi păstreze trăsături culturale specifice şi au reprezentat, probabil, o bună parte din populaţie, dar este destul de limpede că au pierdut supremaţia politică într-un teritoriu unde cea mai importantă forţă era Imperiul. Acesta din urmă făcea tot mai greu faţă noilor grupuri de populaţii sosite la frontiere ca nişte „unde de şoc” provocate în adâncime, în Barbaricum, departe de frontiere de către puterea crescândă a goţilor.

Vas cu decor dacic. Margine, judeţul Bihor. Prima jumătate a secolului III p. Chr. MTC, Oradea.

Teritoriul şi habitatul

Aşezările epocii romane sunt situate pe terasele râurilor în locuri neinundabile. Există şi cazuri, în special în zona de câmpie locuită de sarmaţi, unde ele sunt amplasate chiar în lunci pe vechi insule sau grinduri. Uneori apar şi pe terase înalte sau chiar pante colinare. Pentru acest ultim amplasament un exemplu este oferit de aşezarea de la Mişca, “Fântâna Sasului”. Densitatea lor maximă se află pe văile Barcăului, Ierului, sau Crişului Negru împreună cu Crişul Alb.
Microzone precum cele ale depresiunii Holodului pe Crişul Negru sau mai recent microzona Margine – Suplacu de Barcău pe valea Barcăului au fost mai bine cercetate. Exemple sunt oferite şi de zona cu habitat de mlaştină din bazinul Ierului. Primele două au oferit, atât prin cercetări de suprafaţă, cât şi prin săpături arheologice o imagine destul de complexă. Astfel distanţa între aşezări este destul de mică, variind potrivit configuraţiei geomorfologice şi microhidrografice a terenului. În ambele cazuri aşezările aparţineau unor grupuri constituite, probabil, în baza unor relaţii de rudenie, familii mai mari, care au locuit câteva generaţii în arealul aceleiaşi aşezări. Astfel la Margine sunt cunoscute aşezările de pe valea Taniei – “Ţarina”, un afluent cu un curs temporar al Barcăului, cea de la “Fântâna Neamţului” situată la doar 500 metri nord pe terasa Barcăului, apoi cea de la aproximativ un kilometru est de prima de la Margine “Sinica” aflată pe pârâul Honţiului. O altă aşezare a fost descoperită la nici 500 de metri de cea de la “Sinica”, la punctul “Natu” pe malul torentului care se varsă şi el în Barcău. La doi trei kilometri spre nord-est, pe un grind format între meandrele vechi ale Barcăului, în 1995, în teritoriul satului Săldăbagiu de Barcău a fost descoperită o aşezare, contemporană, eventual, ceva mai timpurie. Pe Crişul Negru, alături de aşezarea de la Cociuba Mare “Fântâniţa” cercetată arheologic, existau altele la Tinca sau în teritoriul satului Belfir, identificate prin cercetări de teren.
Locuinţele sunt puţin adâncite sau de suprafaţă de formă obişnuit patrulateră cu spaţiu redus de habitare.

 Doar o parte au şi instalaţie de încălzire (vetre de foc) fapt care le indică utilitatea, altele fără astfel de instalaţii putând fi grajduri sau magazii. În aşezări apar, adesea, şi gropi de provizii de multe ori refolosite in scopuri menajere (depozitarea gunoiului). Au fost descoperite numeroase vetre de o multitudine de forme, unele dotate cu gropi de cenuşă. Ele au fost interpretate diferit, dar cele mai multe au rosturi menajere în prepararea alimentelor. Viaţa acestor comunităţi se desfăşura în aer liber. Au fost identificate, dar numai la Margine edificii de suprafaţă de dimensiuni mari specifice mai ales germanicilor. Nici o aşezare nu a fost săpată integral în acest areal astfel că nu se cunoaşte o tendinţă de sistematizare. Sunt cunoscute puţine ateliere care să ofere o imagine mai coerentă asupra mesteşugurilor. Un lucru este clar. În aşezările cu materiale germanice există multe urme de prelucrat fierul. Zgură de fier, stropi din fier de la turnare, bucăţi mici de turte din fier în aproape fiecare locuinţă sau magazie. “Turtele” sunt lingouri obţinute de la reducerea minereului.  În schimb apar puţine piese finite, semn al valorii metalului. Mai în glumă mai în serios, am putea spune că germanicii au început, deja, să joace cu … “şuruburile”. Nici un cuptor de ars ceramica nu a fost descoperit cu excepţia celor de la Oradea Salca care se situează însă la sfârşitul epocii romane şi începutul celei a migraţiilor, dar la epoca romană târzie ne vom referi cu o altă ocazie. Influenţa romană este covârşitoare devenind deja încă din aceşti ani “creuzetul” şi tiparul în care s-au forjat identităţile etnice. Romanii dădeau bani barbarilor care se grăbeau să îi schimbe pe produsele romane vehiculate de negustorii provinciei învecinate. La Porolissum se producea ceramică romană pe gustul barbarilor.

Ceramică romană decorată prin ştampilare descoperită la Margine, jud. Bihor. MTC Oradea.

Cu excepţia cimitirelor sarmatice de inhumaţie de la Şimand, Sântion, Tărian şi Săcuieni, eventual al celor germanice de la Curtuiuşeni, nu este cunoscută o altă necropolă. Nici una dacică de incineraţie. Nici una nu a fost săpată integral, descoperirile provenind, fără excepţie din descoperiri întâmplătoare sau din săpături de salvare.

Mormânt sarmatic cu fibulă descoperit la Şimian, jud. Bihor.

Bibliografie:
S. Dumitraşcu, Dacia Apuseană, Oradea, 1993.
V. Kotigoroško, Ţinuturile Tisei Superioare în veacurile III î.e.n. – IV e.n. (Perioadele La Tène şi romană), Bucureşti, 1995.
S. Bulzan, Al. Ciorba, Date preliminare privind necropola din epoca romană de la Şimian, „Groapa cu lut” (Sárgaföldes gödör) jud. Bihor, în Crisia XXXVII, 2007, p. 77-87.
Sorin Bulzan, Date preliminare privind habitatul în aşezarea din epoca romană de la Margine “Valea Tăniei – La Ţarină”, judeţul Bihor, (eng. abstract), Crisia XL 2010, 47-79.