Epidemia de holeră din 1872-1873

Ce este holera?
Holera este o boală infecţioasă produsă de vibrionul holeric „Vibrio cholerae”. Această bacterie afectează în special intestinul subţire. Simptomatologia holerei acoperă o gamă largă de manifestări digestive severe: vărsături, diaree, scăderea temperaturii corpului care cauzează deshidratarea gravă a pacientului. Alături de ciumă, holera a fost pentru multe secole una dintre cauzele principale ale marilor epidemii şi este o boală strâns relaţionată de condiţiile igienice precare. Prezentă în special în tările sărace, holera se răspândea în medii nesanitare, prin intermediul apei de băut infectate de deficienţele în sistemul de canalizare care permitea trecerea apei de canal în apa de băut. Primele epidemii de holeră apar în secolul XVIII iar ultima epidemie a fost cea din Peru din 1991. La mijlocul secolului XIX, holera era cea mai temută boală a acelor timpuri.

Epidemia de holeră din 1872-1873

Declinul demografic pus în evidenţă de recensământul din 1880 din Ungaria, parte a dublei monarhii austro-ungare, a fost un fenomen caracteristic în spaţiul central şi sud-est european,  însă Transilvania a fost printre cele mai grav afectate regiuni. Cauzele acestui fenomen s-au datorat în primul rând epidemiei de holeră din 1872-1873. Efectele sale au fost amplificate şi de anii consecutivi de secetă şi recolte insuficiente sau de epdemii locale de variolă, difterie, tuse convulsivă, care în anii 1871-1874-1876 şi 1879 au afectat în special copii. Fenomenul a fost identificat în registrele parohiale de către istoricul clujean Ioan Bolovan. În aceşti ani familia, şi în special, familia de la ţară era de-a dreptul lovită în procesul de perpetuare pentru că doar unu sau doi copii rezistau până la maturitate.

Holera din 1872-1873 a fost „importată” în Europa din Rusia, această ţară anunţând oficial că se confruntă cu o epidemie în august 1872, moment în care autorităţile austro-ungare instituie carantina. În momentul în care epidemia de holeră afectase Budapesta, Viena, Cluj (iunie 1873), în ziarele din Oradea, Arad, ştirile despre acest cazuri treceau neobservate. Populaţia din zonele afectate de holera din anii 1872-1873 reprezenta la acea dată mai mult de jumătate din populaţia Transilvaniei. Rata de vindecare, calculată ca procentul de persoane vindecate din cele îmbolnăvite, a fost doar de 62,7%, numărul de decese ajungând la 52.832 persoane. Cele mai afectate regiuni au fost Satu Mare, Bihorul, Zalău, Chioar şi Bistriţa. Cele mai puţin afectate au fost scaunele secuieşti, dar mai ales zona locuită de saşi. Potrivit caracteristicii acestei boli cei mai afectaţi au fost mai cu seamă copii şi bătrânii. Acesta a fost considerată ultima epidemie de tip medieval cauzată, de condiţiile precare de igienă în zone cu populaţie cu grad redus de urbanizare.

În Oradea au fost afectate de holeră 1.650 de persoane, adică 5,75 % din populaţia totală. În urma îmbolnăvirilor au decedat 1.096 de oameni, o rată ce depăşea cu mult jumătate dintre cei loviţi de boală, 66,43 % . Primul deces s-a înregistrat la 19 mai 1873, după care rata de contagiune a crescut vertiginos. În oraş s-a constituit o „comisie pentru holeră” care coordona dezinfecţia şi curăţenia. Intrată în panică populaţia  nu a respectat măsurile impuse, iar în luna iunie reziduurile umane şi animale au fost deversate în Criş.  Contaminarea apei a dus la extinderea epidemiei în aval la Tărian şi Sântandrei. În lunile iunie-iulie 1873  30.447 persoane din 495 de aşezări ale judeţului Bihor s-au îmbolnăvit de holeră. Dintre acestea, mai mult de o treime, 10.980 de persoane, au decedat. Migraţiile sezoniere determinate de seceriş au contribuit şi ele la propagare rapidă a bolii. O ştire din „Albina”  informa că: “holdele pe unde aceşti nefericiti lucrau deveniră acoperite de cadavre şi aveau aspectul unui câmp de bătălie după terminarea luptei”. Revista Familia publica săptămânal ştiri legate de numărul bolnavilor de holeră şi despre eventualele măsuri profilactice, care însă, aşa cum se vede în fragmentul de mai jos, denotă o slabă înţelegere  a mecanismului bolii.

În timpul epidemiei de holeră, în Oradea funcţionau mai multe spitale precum cel al comitatului Bihor, Spitalul Mizericordienilor, cel militar, al comercianţilor şi spitalul izraelit precum şi două clinici, una de obstetrică şi cealaltă de oftalmologie.

Consecinţele epidemiei.

Epidemia de holeră de la finele secolului al XIXl – lea a arătat că fără o îngrijire medicală eficientă toate clasele sociale puteau fi atinse de epidemii. Au continuat să lovească însă tuberculoza pulmonară sau tifosul, mult ameliorate după construirea reţelei de aducţiune a apei. Copiii de vârstă fragedă erau atinşi mai ales de enterită şi febră puerperală. O problemă importantă a fost mortalitatea infantilă, dar aceasta era în continuă scădere. Dacă în 1890 decesele ajungeau la un procent de 46,6% din cei veniţi pe lume, în 1898 proporţia era de 37,7% pentru ca în 1908 să ajungă la 31,3%. La începutul secolului Oradea avea o situaţie sanitară mult ameliorată. Preocuparea administraţiei locale pentru această problemă s-a reflectat în construirea de spitale şi creşterea numărului de cadre medicale. În aceeaşi perioadă creşte  şi numărul farmaciilor din oraş, de la 6 farmacii existente în perioada holerei la 16 în momentul izbucnirii primului război mondial. În 1908, din totalul de 1457 de persoane decedate, doar 7 nu au primit tratament medical. Interesul orădenilor pentru înţelegerea modului de funcţionare al corpului uman a fost stimulat prin înfiinţarea la 1890 a unui Muzeu de Anatomie, cu sediul în clădirea Arborelui Verde (actualul Teatru Arcadia). Holera nu mai era de mult cauza principală a deceselor. Existau însă suficiente alte flageluri precum oftica (tuberculoza), urmată de pneumonie şi pleurezie, apoi inaniţia, “slăbiciunea înăscută”, apoplexia, spasmul, accidentele, sinuciderile şi foarte puţine ucideri. Din aceste diagnostice rezultă evoluţia societăţii de la cea cu reminiscenţe medivale, în care sporul demografic se menţinea cu greu la valori pozitive, la societatea modernă cu afecţiuni specifice, fără o legatură atât de strânsă cu igiena, condiţiile de locuit şi alimentaţia precară.

La 150 de ani după…

Efectele epidemiei din 1872-1873 au pus holera  în topul celor mai temute boli ale sfârşitului de secolul XIX. O reminiscenţă aproape anecdotică a fricii instaurate la nivelul populaţiei dar şi a exigenţei măsurilor profilactice, este reflectată chiar şi în zilele noastre în regulamentul de funcţionare al Cimitirului Municipal din Oradea. Astfel, articolul 71 din regulamentul din 2012 referitor la modalităţile de efectuare a serviciului funerar, stipulează că persoanele decedate ca urmare a unor epidemii cum sunt şi holera şi ciuma, nu pot fi îmbălsămate şi depuse în capela cimitirului, iar sicriele acestora rămân închise şi sigilate. Accesul în camera mortuară este permis doar familiei.

Bibliografie
I. Bolovan, Transilvania între Revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1918. Contribuţii demografice,
Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 2000, p. 42.

Adam, I. Puşcaş, Izvoare de demografie istorică, Bucureşti, 1987, p. 243-250, tabel – document nr. 35 , Efectele epidemiei de holeră 1872-1873 în Transilvania, traducere şi reproducere din Magyar Statisztikai Evkonyv, masadik evfolyam, 1873, Budapest 1984

János Fleisz, Metamorfoza unui oraş: Oradea 1859-1940, Oradea 2007, p. 73-80

Ofelia Mora, Consideraţii asupra epidemiei de holeră din 1873 în Transilvania, Buletinul cercurilor ştiinţifice studenţeşti, arheologie – istorie, 3, 1997

Gh. Gorun, L. Borcea (editori), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007.