Declaraţia de la Oradea

Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa din data de 12 octombrie 1918 convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român a avut ca rezultat elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi sub numele de “Declaraţia de la Oradea”. Era o zi de sâmbătă când liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectele lor naţionale în situaţia înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau. Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor, rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică actuală”.
Întrunirea s-a ţinut în salonul dinspre curte al casei lui Aurel Lazăr, avocat, şi a întrunit un comitet mai lărgit din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, potrivit ziarului Nagyvarad, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii. Comitetul era format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş şi doi invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheoghe Crişan.

Iată textul declaraţiei, după o copie legalizată de notarul Adunării Naţionale de la Alba Iulia:

Şedinţa a început cu expunerea situaţiei de către Ştefan Cicio – Pop, apoi cu prezentarea proiectului de declaraţie a lui Aurel Lazăr, urmat de cel al lui Vaida-Voevod şi de redactarea formei finale de către o comisie condusă de Vasile Goldiş.

Aurel Lazăr

Alexandru Vaida-Voevod

Vasile Goldiş

După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane. O chestiune importantă a fost modalitatea de a face cunoscută declaraţia. S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa românească şi străină.
În această ordine totul pare clar, numai că sursele despre această şedinţă diferă în mai multe puncte.
O discuţie particulară a suscitat paternitatea declaraţiei de autonomie a românilor transilvăneni şi din părţile ungurene. Membrii comisiei pentru redactarea definitivă erau Vasile Goldiş, Aurel Lazăr şi Sever Dan care poveste apoi că Alexandru Vaida-Voevod “a scos dintr-o dată, din buzunar, o filă scrisă cu mâna spunând: vreau să citesc declaraţia aceasta în Parlament”. « Timp de două ore Vasile Goldiş a căutat diferite formule – Aurel Lazăr şi cu mine nu aveam pasiunea formulelor – dar toată osteneala era în zadar: tot declaraţia scurtă, concisă a domnului Vaida era mai bună. O singură modificare de importanţă s-a făcut: pe când în textul domnului Vaida se vorbea de rupere de statul ungar, în textul domnului Goldiş ne-am oprit la libertatea ce ne luăm noi naţiunea română, de a ne hotărî asupra sorţii noastre”. Istoricul Silviu Dragomir relatează, fără a fi martor ocular, despre prezentarea unui proiect de declaraţie, redactat în manuscris pe o filă, de către Aurel Lazăr şi « a unui proiect dactilografiat pe trei file, de Alexandru Vaida – Voevod. Cel de-al doilea, pe lângă dreptul de autodeterminare, susţine în plus că românii din Transilvania sunt “o parte” a naţiunii române, care aşteaptă să se integreze, revendică dreptul de reprezentare în faţa conferinţei de pace şi de a reuni o adunare constituantă, aleasă prin sufraj universal, ca singur for competent de a decide liber soarta poporului său ». După câteva obiecţii legate de adecvarea la desfăşurarea rapidă a evenimentelor declaraţia a fost din reformulată de Vasile Goldiş şi acceptată în unanimitate de Comitetul executiv. Cu toate diferenţele de opinie privind numărul celor prezenţi şi a modalităţii de redactare a declaraţiei este clar că scopul şedinţei a fost atins: definitivarea unei declaraţii de autodeteminare şi “alegerea comitetului de şase”. Componenţa acestui comitet ca organ operativ este şi ea diferită în funcţie de surse. Totul a fost înconjurat de o discreţie totală considerată importantă în respectiva situaţie. Diferenţele între cele două propuneri de rezoluţii s-au datorat mai ales unor chestiuni de formulare şi nu de conţinut. Este singura concluzie la care au ajuns istoricii care au analizat această şedinţă pentru că în rest pare să fi câştigat opinia lui Vasile Goldiş împărtăşită de istoricul Silviu Dragomir care îi atribuie acestuia formularea declaraţiei, desigur pe baza celor două variante propuse.

Declaraţia de autodeterminare a fost citită de Alexandru Vaida – Voevod în Parlamentul de la Budapesta în vinerea următoare la 18 octombrie 1918. În aceeaşi zi secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene că SUA susţin cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici. Comunicatul a însemnat, pe bună dreptate, decesul Austro-Ungariei. Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o “atmosferă de panică” pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza. La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului Nagyvarad Vasile Goldiş răspundea astfel la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson: “ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi ? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne sub dominaţie străină”.

Cu zi înainte de încheierea armistiţiului cu Germania la 10 noiembrie 1918 România a reintrat în război. Adunarea naţională preconizată la Oradea se va reuni la Alba Iulia la 1 decembrie, acelaşi an. În decembrie Declaraţia de la Alba Iulia va fi înmânată regelui Ferdinand al României, de către delegaţia românilor transilvăneni condusă de Alexandru Vaida – Voevod.

Bibliografie:
Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918), Oradea 1998.
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 sqq
Ion Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86 sqq
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994