De la corturi şi barăci la neoclasicism şi secession. Transylvanian Review, vol. XX, Supplement no. 1, 2011 Local and Universal in the Romanian Jewish Society and Culture (19-20 Centuries).

Suplimentul revistei Transylvanian Review este dedicat evreilor din Romania şi are pe copertă palatul “Vulturul Negru” din Oradea. Comunităţii evreieşti din Oradea îi sunt dedicate 5 din cele 15 articole ale tomului. Unul dintre editori este şeful departamentului Istorie de la Universitatea Oradea. Volumul este coordonat de Antonio Faur şi Ladislau Gyémánt. Toate textele sunt în engleză, potrivit normelor cerute de colectivul de redacţie.

Tema volumului este istoria comunităţilor evreieşti din secolele XIX şi XX structurată pe mai multe secţiuni. Prima cuprinde contribuţii la istoria evreilor din România deschisă cu un articol semnat de Edith Bodo referitor la comunitatea evreiască orădeană din cartierul Subcetate în secolul XVIII. Cartierul a fost locuit de un număr important de evrei întâmpinaţi cu restricţii severe în comunităţile din Olosig şi Oraşul Nou. Începând cu 1780 cetatea Oradea îşi pierde definitiv statutul de fortificaţie, iar din 1782 comandantul permite construcţia de case în imediata vecinătate cu plata taxelor şi a clauzei demolării caselor fără despăgubire în cazul unor împrejurări fortuite. Astfel pe teritoriul aferent glacis-ului cetăţii s-a fondat o nouă localitate devenită autonomă în 1792 având un jude pentru creştini şi unul pentru evrei. Articolul analizează relaţiile între evrei şi ceilalţi locuitori cu care au existat tensiuni datorită privilegiilor acordate începând cu împăratul Iosif al II-lea. Astfel în 1796 comunitatea de 80 de case era scoasă de sub autoritatea consiliului local din Oradea, având dreptul de se autoguverna, după ce anterior membrilor li se recunoscuse scutirea de taxe şi de exerciţiul militar cu condiţia să respecte „legile ţării”. Primul jude creştin ales a încercat să interzică evreilor dreptul de a deţine case şi să oprească refugierea, „relele intenţii” şi „imoralitatea”. În acest fel autoritatea civilă s-a dovedit şi aici mai intransigentă decât de administraţia militară. Potrivit minutelor Consiliului local, principala sursă istorică folosită, tensiuni au existat între creştini şi evrei, evrei şi ţigani, dar şi între evrei şi evrei sau creştini şi creştini. Diferendele economice au îmbrăcat, adesea, o haină religioasă. Astfel un anume Puliczer Abraham a fost reclamat de Sârb Precup pentru o datorie neplătită şi injurii la adresa debitorului. Atunci când a fost somat să plătească, primul s-a declarat „duşman al creştinilor”. Când o soţie de creştin a fost reclamată la rându-i pentru injurii de către un evreu, aceasta le-a continuat şi la tribunal în faţa mulţimii adunate aici unde şi-a arătat fundul în chip de dispreţ. Ca pedeapsă i s-au aplicat 24 de vergele.

Articolul semnat de Aurel Chiriac are ca obiect contribuţia lumii evreieşti la dezvoltarea urbană orădeană. Astfel în 1899 inginerul şef Bush David a oferit o statistică potrivit căreia Oradea deţinea „103 străzi cu 2897 de case, cele mai multe cu un singur nivel (2720), 131 cu un etaj şi 17 cu două etaje”. Doar o singură clădire avea trei etaje. În următorul deceniu şi jumătate situaţia se va schimba radical datorită boom-ului imobiliar la care au contribuit din plin şi evreii. În Oraşul Nou unde se vor ridica zeci de clădiri dintre care multe în stilul Secession ei reprezentau un număr important (41.25 %).

Un subiect asemănător îl are contribuţia Georgetei Marian, dar cu referire la Salonta. Industriaşii evrei şi industria de fabrică din Oradea interbelică este este trecută în revistă de către Barbu Ştefănescu şi Ronald Hochhauser, iar reacţiile parlamentare faţă de manifestările studenţilor români între 1922 şi 1923 de Claudia Ursuţiu. Ultimul studiu porneşte de la un episod tensionat petrecut la Cluj. Studenţii medicinişti evrei au refuzat disecţia cadavrului unui coreligionar care a trebuit returnat intact comunităţii. Argumentele s-au mutat repede din Universitate pe stradă unde s-au înregistrat violenţe între studenţii români şi cei evrei. Rezultatele au fost devastarea internatului evreiesc, a casei studenţilor evrei a sediului Federaţiei Sioniste şi distrugerea redacţiei cotidianului sionist Uj Kelet. La sfârşitul acestor incidente (care au durat trei zile) studenţii medicinişti au refuzat colegilor evrei accesul în sălile de cursuri cerând cadavre evreieşti pentru disecţii şi introducerea numerus clausus. Alte incidente de acest fel au avut loc şi la Bucureşti şi Iaşi unde au fost devastate redacţiile unor ziare independente precum Lupta, Adevărul, Dimineaţa, sau a celui sionist, Mântuirea. La Iaşi au fost atacate redacţiile Lumea şi Opinia. În discursul său din Parlament Nicolae Iorga a ţinut partea studenţilor, deşi, unii dintre ei i-au cerut plecarea din Universitate.

A doua secţiune tratează soarta evreilor la sfârşitul celui de al doilea război mondial. Contribuţia lui Antonio Faur reflectă modul în care consulatul general românesc din Oradea a contribuit la salvarea unor evrei prin trecerea lor ilegală în România, în special în perioada aprilie-iunie 1944. Articolul lui Attila Gido reflectă situaţia supravieţuitorilor Holocaustului potrivit raportului congresului mondial al evreilor din 1946 şi chestionarele pentru trei oraşe din Ardealul de Nord cedat Ungariei. Analiza pe vârste arată un raport invers proporţional cu numărul victimelelor. Astfel dintre supravieţuitori cei sub 15 ani sunt reprezentaţi de 3.3%, cei între 16 şi 35 de ani deţin 58,9 %, iar cei între 36-48, 28.5 %. Urmează la mare distanţă cei între 49 şi 60 de ani cu 7.4 %, iar cei peste 61 de ani cu numai 1.2 %. Acelaşi procent a fost precizat pentru Dej şi Gherla în 1947. Cifrele precizează segmentele de vârstă au plătit cel mai greu tribut în lagăre. Un argument în acest sens este oferit prin statistica pe sexe. Au supravieţuit 62 % bărbaţi faţă de 38 % femei.

Corneliu Crăciun analizează imigraţia clandestină a evreilor din România în anii 1946 şi 1947. Intrarea trupelor sovietice i-a bucurat pe mulţi evrei în speranţa restaurării normalităţii, dar pentru numeroşi dintre ei sentimentul nu a ţinut prea multă vreme. Pe frontiera de vest a României au fost organizate reţele clandestine pentru a conduce indivizi şi grupuri de evrei care doreau să treacă în Ungaria în drumul lor spre America şi Palestina. Cei prinşi au fost deferiţi curţilor marţiale din Timişoara, Oradea sau Cluj. Oraganizaţiile evreieşti se străduiau să dezmintă acuzaţiile privind implicarea în acest fenomen. Pentru autorităţi faptul că evreii îşi vindeau bunurile era un semnal al dorinţei lor de a emigra. Un fel de releu era organizat în jurul restaurantului Stop din Valea lui Mihai. O notă redactată de autorităţi descrie astfel procedeul de emigrare: „fiecare evreu care vrea să emigreze către Palestina semnalează faptul comunităţii; cei necăsătoriţi sau cei căsătoriţi şi fără copii sunt preferaţi. După… (aceasta) aşteaptă până comunitatea le transmite când trebuie să plece. Comunitatea evreiască utiliza oameni din Valea lui Mihai şi Ungaria pentru a se asigura că trec frontiera în siguranţă şi au grijă de ei”. Ca urmare a unui raid al detaşamentului Satu Mare în noaptea de 25/26 octombrie 1947 s-a constatat că 35 din cei 40 locatari ai apartamentelor verificate aveau bunurile împachetate, probabil, cu intenţia de a trece frontiera”. Fenomenul nu a fost unul local pentru că cei care doreau să fugă erau din Botoşani, Bucureşti, Sighet sau Galaţi.

Secţiunea a treia este dedicată educaţiei, culturii, artei şi religiei. Sunt analizate instituţii şcolare (Radu Românaşu sau Anca Filipovici), presa sionistă (Doris Bretan) sau receptarea Holocaustului în cinematografele din Cehia (Raluca Moldovan). Interesant este şi articolul prezentat de Ildiko Galeru despre comunităţile ortodoxă şi neologă din Timişoara. Începând cu secolul XVII şi XVIII în oraş s-au stabilit evrei proveniţi din sudul Dunării precum cei spanioli veniţi din Belgrad, Ragusa din Nicopolis sau Rusciuk. Erau sepharzii stabiliţi alături de musulmani. Un alt grup este reprezentat de evreii proveniţi din Galitia – ashkenazii. În secolul XIX primii s-au declarat neologi, ceilalţi ortodocşi. Urmează două analize de discurs datorate lui Gabriel Gherasim, apoi lui Lucian T. Butaru şi o rubrică de recenzii.

În comparaţie cu coperta spectaculoasă, volumul este aniconic cu toate că se referă, adesea la arhitectură, cartiere sau locuri care dimensionează comunităţi. Volumul este un reuşit melanj de istorie locală cu abordări teoretice şi calitative.