Orădenii trebuie să fi făcut cunoştinţă cu fotografia miscătoare la începutul secolului XX. Presa locală anunţa încă din 1905 organizarea de spectacole în Piaţa Mare (actualul Parc 1 Decembrie). Primele filme văzute în Oradea au fost aduse aici de cinematograful maghiar Urania, prima lor producţie, de referinţă pentru istoria filmului maghiar şi intitulată „ Dansul”, având un total de 27 de cadre.
În 1906 erau puse la dispoziţie 1500 de locuri într-un cort special amenajat din Piaţa Mare iar bioscopul, special adus de la Paris, putea proiecta „fotografii lungi până la 600 de metri”.
Preţurile variau în funcţie de loc, iar filmele, mute insă însoţite de un comentariu sonor, prezentau în general imagini exotice sau scene din războiul ruso-japonez. Se puteau viziona, la preţul modic de o coroană (pentru cel mai bun loc în…cort): „Viaţa şi obiceiuri din Birmania” sau „Drama unui cautator de aur în California”. Dacă acesta din urmă era prezentat în reclamă ca „ fotografia lungă de 600 de metri”, majoritatea filmelor aveau „ 100 de metri”, iar vizionarea lor dura aproximativ 5 minute.
În 1907 se deschide cinematograful Urania cu sediul iniţial la subsolul Hotelului Pannonia (actualul restaurant Transilvania), iar apoi în clădirea palatului Vulturul Negru. Succesul celei de-a şaptea arte în rândul orădenilor este dat de numărul celor care frecventau cinema-ul. De exemplu, în data se 4 august 1907, sala cinematografului Urania a găzduit, de–a lungul întregii zile, un total de 1500 de spectatori. În 1908 se deschide Teatrul electric Edison, un cinematograf aflat in clădirea Bazarului. În 1912 apare cinematograful Apollo situat în actuala clădire a Casei de Cultură a Municipiului Oradea (Sala Arlus).
Cinema Urania
Clădirea Bazarului
Clădirea Cinematografului Apollo
Primele cinematografe au apărut la iniţiativa şi au fost proprietatea lui Szekely Jeno. Regizor si producător de film, acesta înfiinţează la Oradea Intreprinderea cinematografică şi de industrie a filmului Szekely si Boros. La Oradea Szekely produce şi regizează două filme documetare. Primul, al cărui imagini sunt filmate în martie 1913, surprinde imagini ale zonei pietonale si vechiul patinoar al orasului.
Cel de-al doilea, realizat in 17 martie 1914 şi intitulat “Psilander la Oradea” documentează vizita actorului danez Valdemar Psilander în oraşul de peste Criş. Psilander (1884-1917) a fost cel mai mare actor al “epocii de aur” a cinematografiei daneze, era la ceea vreme unul dintre cei mai populari actori de sex masculin din întreaga lume.
În 1920 Adorján Emil a preluat Întreprinderea Cinematografică şi de Industrie a Filmului Székely şi Boros şi a transformat-o într-una din cele mai mari şi mai prospere din România interbelică, numită Casa de Închiriat Filme Dorian, cu un capital de 1200000 lei şi drepturile de difuzare naţională a producţiilor Paramount. În Oradea, Casa de închiriat filme Dorian deţinea cinematografele Filmpalace (denumit până atunci Cinematograful Pasage) care a fost renovat în 1927 şi Film Terrasse, ale cărui baze au fost puse în 1928 (Terasa Teatru Dorian).
Sediul Casei de filme Dorian
În perioada interbelică în oraş funcţionau cinematografele Dorian, Omnia (în clădirea teatrului), Apollo (viitorul Cinema Transilvania), Excelsior, Hyeman. Filmele difuzate erau de multe ori însoţite de prezentarea unui buletin de ştiri, „Jurnalul”. Unele cinematografe încercau atragerea clientelei prin oferirea de produse gratuite sau reduceri la anumite spectacole.
Cinema Omnia (Sala Teatrului)
(Sala a cinematografelor Dorian,fostul Cinema Libertatea, sala B)
Astfel, în 1935, cinematograful Apollo promitea spectatorilor, pe lângă difuzarea filmului „Noi vrem bere” şi a jurnalului nou, oferirea gratuită de bere Dreher. Subiectele filmelor erau cele specifice epocii: război, aventură şi dragoste, iar peliculele erau producţii americane la modă. Tot în 1935, la Cinema Omnia au rulat “Vagaboanda” cu Shirley Temple – copilul minune, în timp ce Cinema Heyman încerca să îi atragă pe orădeni cu Stan şi Bran, dar şi cel mai recent film în care jucau Clark Gable şi Myrna Loy: „Manhattan Melodrama ”. Aveţi trailerul mai jos:
Denumirea cinematografelor pare să fie o oglindă a regimurilor politice cărora orădenii le-au fost martori. Dacă înainte de primul război mondial cinematografele orădene îşi iau numele după cele din Budapesta, în perioada interbelică acestea capată denumiri cu iz franţuzesc. În perioada administraţiei ungare din 1940-1944 revin denumirile maghiare, pentru ca imediat după război şi odată cu instalarea regimului comunist cinematografele să căpăte denumiri asociate clasei muncitoare sau numele unor autori ruşi.
Selecţia filmelor prezentate în cinematografele orădene a fost, de asemenea, afectată de regimurile politice. În perioada interbelică, casa de filme Dorian era distribuitor naţional al firmei Paramount venind în întâmpinarea apetitului pentru film american al orădenilor. În 1947, cinematografele orădene difuzau 43 de filme americane, 36 ruseşti, 17 filme franţuzeşti, 16 maghiare şi 1 film românesc. Ierarhia se inversează însă în anul 1948 când publicul orădean face cunoştinţă cu cinematograful rus, iar locul I este ocupat de filmele ruseşti, 68 la număr, urmate de 14 filme franţuzeşti, 10 cehoslovace şi doar 8 filme americane (după K Arpad, 2007). Dacă „ O floare şi doi grădinari” vă sună familiar este pentru că în anii 80 filmele indiene puteau fi vizionate săptămânal în cinematografele din Oradea, fiind fie pe locul 4, fie pe 5 într-un top dominat de filme româneşti şi americane (selectate atent), ruseşti, franţuzeşti şi chinezeşti.
Cinema Crişana
Pentru cinematografele din Oradea, decembrie ‘89 a însemnat finalul unei epoci. Ultimul supravieţuitor, cinematograful Libertatea şi-a închis porţile după ce sala mare (cea cu recordul de 1500 de spectatori într-o zi) a fost transformată în sala Bingo. Puteţi să identificaţi anul dacă încercaţi să vă amintiţi când aţi fost ultima dată la film acolo. Pentru mine a fost „The big fish (2003)”, tanti de la bilete ne-a pescuit de pe stradă, aflată în căutarea celor 5 spectatori necesari pentru ca filmul să ruleze. „ O să vă placă”, ne-a zis. Recunosc, a avut dreptate. Îi mulţumesc pe această cale.
Bibliografie
Kupán Árpád, A mozi évszázada Nagyváradon, Editura Partium, Oradea, 2007.
Gh. Gorun, L. Borcea (editori), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007.
Liviu Borcea, Memoria caselor, Editura Arca, Oradea, 2003.
Corneliu Crăciun, Viaţa cotidiană în Oradea interbelică, Editura Primus, Oradea 2010
Doua greseli in tabelul prezentat.
1. Cinema Tineretului a functionat vis-a-vis de cladirea Bazarului, In 76 toata zona a fost demolata facand loc complexului Mercur.
2. Cinema Transilvania n-a functionat la subsolul actualului Hotel Transilvania si nici la parterul Casei de moda. In 1911 Rimanoczy Kalman junior extinde Palatul Casei Centrale de Economii-actualul BRD- prin construirea la parter a unei sali pentru spectacole de teatru si un cinematograf-fostul Transilvania-iar la etaj va construi sala de primire si festivitati a bancii-azi Casa de cultura a municipiului.
Cred ca aveti dreptate partial cu Cinematograful Transilvania. In cartea domnului L. Borcea este mentionata o sala de proiectii la subsolul Hotelului Pannonia, actualul restaurant Transilvania unde Szekely Jeno a deschis cinematograful Urania, care a functionat aici foarte putin timp dupa care s-a mutat in cladirea de langa, dupa care in palatul Vulturul Negru (vezi L. Borcea, Memoria caselor, p. 97).
Cinema “Iosia” a fost omis!
Nu cred ca exista unul.
Citirea acestui articol a fost halucinanta pentru mine, de parca as fi cazut intr-o gaura a timpului. Da, va trebui sa ajung sa citesc cartea lui Kupan daca este disponibila la biblioteca judeteana.
Da,
Ciulpanescu are dreptate. Timpuri Noi se afla vis a vis de Bazar, era un cinematograf specializat pe documentare, jurnale de actualitati, filme sportive, pentru copii, etc. Alaturi de Timpuri Noi pe un culoar se ajungea la cinema Maxim Gorki care se afla in cladirea in care functionase inainte de razboi un restaurant / cabaret vestit (si unde azi dupa aparitia blocului Mercur, e tot restaurant / gradina de vara cu intrarea pe poarta din strada vecina). Cinema Gorki a functionat intr-o sală care fusese înainte un cabaret. Cu loji jur împrejur, cu ring de dans. S-au scos lojile dintr-o parte și s-a instalat ecranul, ringul s-a umplut cu scaune până la peretele opus unde s-a spart zidul să facă loc aparatelor de proiecție. Ultimele două rânduri nu se vindeau deoarece din cauza lojelor de la balcon, de acolo nu se vedea decât cam un sfert din ecran, partea de jos. Vedeai titrajul și copitele cailor, eventual umerii actorilor (dacă te lăsai mai jos și nu era nimeni în fața ta). Noi elevii de liceu provocam fetele, le invitam să chiulim de la ore zicându-le ”hai la o jachetă”. Asta însemna să mergem la cinema Gorki, să ne luăm bilete în ultimul rând (la jumate preț) și acolo, mai puțin interesați de filme – oricum nu vedeam decât copitele cailor și subtitrarea), băieți și fete, ne simțeam în siguranță, ne făceam de cap, eram fericiți…
Da Iosia avea cinematograf, deasemeni Velența avea un cinematograf.
Mi se pare important de adaugat faptul ca pe strada care duce spre universitate si cimitirul Rulikowski, pe dreapta venind dinspre Biserica cu luna, in subsolul celei mai veci cladiri (există si azi), clădire construită în 1644 înafara cetății și fapt curios, scapat de demolare în timpul ocupației otomane, se afla un alt cinematograf. De unde știu? Filmele se schimbau de două ori pe săptămână. Acolo am văzut în toamna anului 1964 filmul japonez ”Insula” o capodoperă realizată de Kaneto Shindo (filmul care mi-a marcat destinul!). Afară era toamnă, frig, am întrebat femeia de la ghișeu despre film. Mi-a zis că filmul n-a fost proiectat niciodată deoarece n-au fost spectatori. A mai adăugat că trebuia să vândă cel puțin 6 bilete ca proiecția să aibă loc. Am cumpărat eu cele 6 bilete, țin minte, mai erau două femei de serviciu care de bucurie au adus lemne, au făcut foc în cele două sobe de fontă aflate în stânga și în dreapta ecranului, mi-au făcut un ceai, s-au așezat lângă mine și am vizionat filmul împreună. La un moment dat a venit și proiecționistul, s-a așezat și el și a stat cu noi până ce urma să pornească bobina următoare.
Mai era și cinema Arta în spatele teatrului pe strada Moscovei. Cinema Transilvania n-a fost niciodată la subsol. A fost tot acolo unde se află și azi (închis și într-o stare de plâns)
Multumim pentru informatii. Trebuie sa dam de cinematograful unde ati vazut “Insula”!
Pe str Avram Iancu dinspre str Iuliu Maniu, a doua clădire pe dreapta. Într-o vreme funcționa o florărie alături (în stânga clădirii). Se poate intra pe poarta din dreapta și se văd zidurile extrem de solide. Cinematograful era la subsol, se intra din stradă. În dreapta scărilor exista un panou de afișaj, în spatele geamului înrămat erau anunțate titlurile filmelor ce rulau (evident fără afișe, doar scrise de mână).
Cinema Arta era pe strada Moscovei la etajul clădirii care adăpostea tipografia locală (nu mai știu dacă e tot acolo). Cinematograful din Ioșia funcționa în clădirea căminului cultural la capătul liniei de tramvai (desființat de mult), aproape de gara de cale ferată Oradea Vest. Filmele se schimbau joi și luni.
Între anii 1951 până la plecarea din Oradea (1964), vizionam săptămânal toate filmele, deseori și reluările, care ajungeau în cinematografele din Oradea, cunoșteam deci fiecare sală.
Mirela, ma intreb daca in tabelul inclus de tine in acest articol nu exista o greseala in denumirea unui din cinematografe si anume in loc de Vidago poate ca este vorba de Vígadó. In rest este reconfortant sa stiu ca faci munca de cercetare in felul acesta aducand pe tapet istorici care ei insisi nu trebuie uitati. Felicitari.
Nostalgii! Cand ma gandesc cu cata bucurie mergeam la cinema la filmele preferate si la artistii pe care ii admiram,prin anii1932-1940,ap0i pana prin anii 195o…apoi mi s-a acrit defilmele sovietice,unele destul de bune,totusi, cele nesarate din RFG,etc Acum totul este amintire,ruine,etc.
SUPER ARTICOL! Multumim succes mai departe cu cercetari.
Of, cate amintiri!!!! Cat am chiulit de la scoala sa mergem la film, si de la ora 10-11 biletele erau mai ieftine.
Chiar am fost la Transilvania-AZI, 11.02.2016 !!!-se lucreaza masiv, si in 2 ani vom avea o sala de spectacole noua…..
Oare cine va citi asta, ca vad, ca un comentator/an avem aici….
Si am pozat “ultimul” afis din holul cinematografului Transilvania (“Broken arrow”), care-i un film din 1996, deci in acel an mai trebuiau sa fie proiectari acolo.