Castelul de la Poiana Florilor. O “poveste” mai adevărată.

Pe şoseaua şerpuind prin păduri de fag, de la Aleşd-Peştiş spre Pădurea Neagră, un Crist singuratic semnalează drumul de piatră ce urmează culmea munţilor Plopiş spre schitul de la Poiana Florilor. Curând, pădurea de fag face loc pâlcurilor de brazi şi exploatărilor pentru lemn. După alte mici ocoluri, se deschide o poiană întinsă spre miazăzi şi scăldată în soare. În stânga se află cantonul silvic, iar în dreapta o bisericuţă din lemn adăpostită sub cetini. Drept în faţă este castelul de la Poiana Florilor, o construcţie renovată în exterior cu geamuri termopan şi acoperişul din tablă. Cu toate că flori proaspăt sădite înveseleau drumul spre biserică, locul părea nelocuit şi destul de diferit faţă de aşteptările pe care le-ai putea avea la vizitarea unui castel.
Construcţia are două părţi legate cu o trecere suspendată din zidărie şi ferestre masive. În faţă se află castelul cu turnuri de colţ. Clădirea are un parter cu un fel de logie sau verandă cu terase şi două etaje, sau cu un etaj şi o mansardă. În centrul faţadei un rezalit cu balcon şi trei ferestre mari boltite ritmează latura principală, altfel austeră şi lipsită de decoraţie. Turnul dinspre vest este mai înalt, ca un foişor de observaţie, şi, cel mai de efect element al clădirii.

După un înconjurarea castelului, la bisericuţă, l-am întâlnit pe călugăr, care s-a oferit să ne arate interiorul, fiind bucuros să mai vadă oameni după o iarnă singuratică. Interiorul are mai puţin de oferit decât exteriorul. Un hol de primire spaţios cu mozaic şi un şemineu la intrare, apoi nişte scări spre etaj, acum placate cu gresie. Sălile dinspre sud sunt mari, albe şi scăldate în soare. Unele au parchet laminat, altele sunt doar albe. Ultimul etaj a rămas aşa cum l-au lăsat soldaţii trecuţi pe aici după ce restaurantul-hotel din anii 70 a fost închis din lipsă de muşterii. Bătrânii din satele Luncii spun că după al doilea război mondial mobilierul a dispărut, iar la colectizare acolo au fost “cazaţi” nişte cai. Aici am auzit şi povestea cu cele 365 de ferestre precum zilele anului, 53 de uşi la fel ca numărul săptămânilor şi 12 turnuri ca şi lunile unui an. Între timp ajungem la turnul de observaţie, colierul clădirii. Se spune că de acolo, în zilele senine se vedeau ţinuturi întinse până spre câmpia Tisei. Brazii au crescut prea mari ca să mai vezi valea Crişului însă foşnetul pădurii în bătaia vântului are un sunet aparte, o amintire ce îţi rămâne minte şi după ce ai plecat din acest loc.

Castelul a fost construit între 1890-1894 pentru vânătoare de către contele Zichy Jeno (1837-1906), stăpânul domeniului de la Lugaşul de Sus şi a unei păduri destul de întinse. În jurul poienii a fost plantată pădure de brad. Locul se denumea după numele românesc “Flora Poiana” sau “Poiana Florilor”, dar numele de alint era “Magaslak”, în traducere liberă “Cuibul de pe înălţime”. Se pare că proprietarul şi-a preţuit mult castelul pentru că “urme” ale invitaţilor săi au rămas chiar şi în galeriile de artă. Astfel este lucrarea pictorului romantic Telepy Karoly care “a ieşit” aici “la peisaj”.

Sursa foto

Jeno Zichy a fost unul dintre numeroşii membri ai unei importante familii nobiliare reprezentată în Bihor prin proprietăţi la Diosig şi în zona Borodului. Spre deosebire de unele dintre rudele sale, acesta nu a fost preocupat de administrarea moşiilor, ci de politică şi de cariera publică în administraţie, diplomaţie şi apoi de călătorii. A fost unul dintre exploratorii Orientului. A organizat mai multe expediţii în China, Orientul apropiat, Caucaz şi partea asiatică a Imperiului Rus, fiind cunoscut prin documentatele relatări de călătorie prezentate în mai multe volume. Din 1899 a devenit membru al Academiei Maghiare de Ştiinţe.
Unul dintre momentele de glorie ale castelului a avut loc în 1898 când un periodic (Vasarnapi Ujsag) îşi informa cititorii despre zilele de vânătoare petrecute aici de regele Milan Obrenovic al Serbiei, împreună cu alţi invitaţi dintre magnaţii maghiari.

Milan Obrenovic (centru), lângă el în dreapta amfitrionul, contele Zichy şi invitaţii săi(Sursa foto)

Prinţul Milan s-a născut în Moldova la Mărăşeşti, unde familia sa se afla în exil. Mama sa a fost Maria cunoscută cu numele de Obrenovici, Catargi, după numele de fată şi provenea dintr-o importantă familie boierească a României. Ea este cunoscută la noi ca metresa lui Cuza. Regele sârb a fost, în acest fel, fratele vitreg al celor doi fii din afara căsătoriei ai lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Principatelor române, adoptaţi de către domn şi doamna Elena pentru că nu a putut avea copii împreună. Domnia regelui Milan  I al Serbiei a fost zbuciumată. El a renunţat la tron şi a plecat în străinătate. Au urmat apoi reveniri în ţara sa, unde orientarea spre Rusia era contabalansată de cea spre puterile Europei centrale, în special Austro-Ungaria. În 1898 când a vânat la Poiana Florilor, pe tron se afla fiul său Alexandru cunoscut pentru orientarea sa spre puterile central europene. Acesta a şi trimis un mesaj de prietenie magnaţilor ungari prin vocea tatălui său, rostit într-o dimineaţă la micul dejun. Invitaţii au fost foarte mulţumiţi de comodităţile de la castel, precum şi de sălbăticiunile vânate în apropiere de Pădurea Neagră. Nu a trecut nici o zi fără ca un exemplar de râmător să nu fie doborât. Trofeul care a încununat vânătoarea a fost un mistreţ de 124 de kilograme. Din relatarea publicaţiei, acesta nu a fost primul sejur de vânătoare al personajului regal în Bihor, pe conte şi pe rege legându-i o mai veche prietenie.

După primul război mondial castelul a fost vândut societăţii de exploatare a lemnului Darvas-La Roche, iar după cel de al doilea a fost preluat de stat. După ani de ruină, în 1970 a fost preluat de cooperaţie şi transformat în restaurant-motel. În anii 80, datorită penuriei de combustibil şi vestitului sistem de circulaţie al autoturismelor la sfârşit de săptămână, după regula “o dată cu cele cu soţ, odată cele fără soţ”, exploatarea turistică nu a mai fost rentabilă. Imobilul a fost predat armatei şi apoi, după 1989, mănăstirii “Sfânta Cruce” din Oradea care l-a transformat în schitul cu hramul “Sf. Ilie”. În anul 2006 consiliul local al oraşului Oradea ar fi trebuit să finanţeze restaurarea, dar din presa epocii nu se cunoaşte dacă faptul s-a şi întâmplat. Se pare că la mijloc au fost problemele privind drepturile de proprietate ale mănăstirii sau ale statului. Potrivit presei, mănăstirea ar dori să termine lucrările în interior şi să găzduiască, pe lângă călugăriţe şi copii veniţi aici în vacanţe.

Sursa fotografiei de mai sus

Fotografii- Oradeamea.com