3 ianuarie, ziua loialităţii la romani. Jurămintele şi sacrificiile pentru împăraţi.

În epoca principatului ziua de 3 ianuarie a devenit data universală pentru prestarea jurămintelor pentru împărat, însoţite de sacrificiile aduse zeilor. Fiind una dintre cele mai importante ocazii pentru afirmarea loialităţii, divinitatea invocată era Iupiter, zeul suprem al statului.
În capitală, în provincii şi în toate castrele de la frontiere 3 ianuarie însemna o zi de sărbătoare când era celebrate prin ceremonii solemne şi sacrificii aduse zeilor simbolul puterii romane încarnat de împărat şi puterea poporului roman (imperiul).
Feriale Duranum, cum este cunoscut textul papirusului descoperit la Dura Europos la frontiera răsăriteană a Imperiului, oferă unul dintre rarele exemple explicite despre cum şi cine era invocat în asemenea sacrificii în mediul militar şi, probabil, în întreaga sferă publică. În astfel de ocazii, alături de triada capitolină aflată în fruntea divinităţilor din panteonul roman, Iupiter Optimus Maximus, Iuno Regina şi Minerva era prezentă Salus, apoi şi alţi zei cu specific militar. Sacrificiul era prevăzut pentru sănătatea lui Severus Alexander (222-235 p. Chr., împăratul domnind în momentul redactării textului) şi pentru eternitatea imperiului poporului roman.

Calendarul de la Dura Europos – documentul a fost descoperit în anii 1931-1932 de către misiunea arheologică a Universităţii Yale în templul zeiţei Artemis-Azznathokna şi a fost datat între anii 225-227 p. Chr.

Împăratul sacrificator şi garant în faţa zeilor

Împăratul era perceput ca un garant al voinţei zeilor. Pietatea sa în faţa zeilor, şi calitatea sa de sacrificator suprem, Pontifex Maximus, îl ridicau deasupra muritorilor de rând pentru a putea opera în sfera sacrului. Această garanţie în faţa zeilor se putea recunoaşte şi în reîntemeierea religioasă a Romei înfăptuită de Augustus potrivit propriului sistem, dar cu o grijă aproape bolnăvicioasă în respectarea tradiţiei sacre. Titlul de părinte al patriei Pater Patriae, despre care Suetonius spunea că a fost cel mai important dintre onorurile acordate primului împărat, era doar confirmarea oficială a preocupării cu care zeii erau veneraţi. Acest nou sacrificator, supraumanizat prin titlul de Augustus, era aducătorul pacii şi bunăstării. La baza păcii se afla Victoria. Schimbarea politică care a îmbrăcat hainele tradiţiei a dobândit o forma religioasă. Ea depindea de Salus, o noţiune care garanta religios bunăstarea şi siguranţa supuşilor. În politica, dorită de restaurare, manifestată prin reintroducerea unor rituri arhaice, precum cel al fraţilor Arvali, Augustus s-a folosit de vechi rituri şi noţiuni religioase romane pe care le-a readus la lumină.

Existenţa unui cult al zeilor nemuritori organizat în mod coerent pentru împărat a fost cea mai importantă modalitate de poziţionare a împăratului în societate. Un moment din viaţa conducătorului putea constitui prilejul unei mulţumiri adresate zeilor, aşa cum o situaţie primejdioasă pentru stat necesita consultarea voinţei lor divine. Suetonius (Aug. 35,3) furnizează un indiciu preţios când aminteşte că Augustus a fost onorat de fiecare cetăţean care trebuia să aducă la altarul zeului său ofrande de vin şi arderi de mirodenii sau fumigaţii. Acelaşi fapt îl precizează însuşi Augustus în Res Gestae 9, 2. Consulii, preoţii, cele patru mari colegii religioase şi toţi cetăţenii au jurat şi au sacrificat în toate locurile cult, pentru sănătatea sa pro valetudine mea. Cu prilejul victoriilor obţinute în persoană sau sub auspiciile sale, lui Augustus i-au fost dedicate nu mai puţin de 55 de supplicationes pentru zei. Sensul acestora a fost explicat, cel mai frecvent, prin ofrande de mulţumire, sau sacrificii nesângeroase cu vin şi mirodenii. În sfera publică sau privată ele erau oferite de către întreg poporul, bărbaţi şi femei apoi şi copii. Acestora li se adăugau cele oferite în toate locurile de întrunire. Uneori ele erau asociate cu sacrificii sângeroase.
Descoperirea de la Dura poate fi evaluată astfel ca un document cheie care explică, alături de autorii antici, ce se întâmpla la 3 ianuarie a fiecărui an în curtea sanctuarului fiecărui castru şi apoi la locul de exerciţii. Jurământul de credinţă, sacramentum, către împărat era depus de fiecare unitate la 1 ianuarie, apoi la 3 ianuarie Tacitus, Hist. 1, 55 şi era însoţit de sacrificii, efectuate de comandantul unităţii. Prin jurământ soldaţii se obligau să respecte regulamentele specifice armatei şi dispoziţiile imperiale. Ceremonialul începea cu un sacrificiu lui Iupiter Optimus Maximus. Ritualul era oficiat de legatul de legiune sau de către prefectul unei trupe auxiliare. Jurământul era depus, aşa cum aminteşte şi Plinius, (Ep. 10, 52) în mod solemn şi în uniformă de paradă în faţa imagines imperiale aşezate pe un tribunal. Forma de jurământ era repetată de soldaţi după ofiţeri, adăugând la sfârşit formula idem per me. Imaginile imperiale cele mai venerate de armată erau cele de pe stindarde pentru care exista o grijă specială se faceau gărzi se curăţau la o altă sărbătoare specială: Rosalia signorum.

Frescă de la Dura Europos reprezentându-l pe tribunul Terentius în faţa a trei divinităţi masculine (unii i-au considerat împăraţi: Gordianus, Pupienus şi Balbinus, alţii triada zeilor palmyreni) şi a două divinităţi feminine, personificări ale oraşelor de la graniţa siriană. În spatele tribunului se află soldaţii cohortei (unitate de infanterie) de palmyreni staţionată în localitate înfăţişaţi în poziţie de salut împărtăşind formulele solemne rostite de comandant. La procesiune participă şi Mocimus Theimes, sacerdos, preot al palmyrenilor ceea ce face probabilă ipoteza unui sacrificiu militar pentru divinităţile locale.

Urmau apoi defilările în uniformă de paradă, şi inspecţii înainte de aceste urmate de sacrificii la templul imperial local, probabil la locurile de exerciţii, eventual în sanctuarele din aşezările civile de pe lângă castre. Urma întoarcerea în castru şi oficierea banchetelor în reuniuni a unor colegii care grupau militarii urmând gradul şi funcţia tactică a fiecăruia. Alteori se făceau procesiuni solemne la locurile de spectacole, teatre şi amfiteatre, situate lângă castrele mai mari, unde avea loc câte un spectacol solemn.

În provincia Dacia asemenea sacrificii par să fie atestate la în locuri de cult din afara castrelor de la Inlăceni şi Micia.