“Linia Carol” sau Maginot-ul românesc

Înaintea celui de al doilea război mondial statele potenţial beligerante şi au construit sisteme de fortificaţii complexe botezate cu diverse mume cu scopul de a-şi proteja frontierele. Franţa a construit linia Maginot pentru a opri un atac german, Germania linia Siegfried pentru a se apăra de un atac francez, iar România linia niciodată numită în vreun fel, dar căreia oamenii timpului i-au spus “linia Carol” de la regele Carol al doilea care a ordonat construcţia.

Sistemul defensiv trebuia să apere România de un atac de la apus, Ungaria fiind identificată drept un vecin revizionist. La frontiera de vest a României linia fortificată se întindea pe o distanţă de aproximativ 300 de kilometri din Maramureş până în judeţul Arad. Construirea sistemului de fortificaţii a fost începută târziu, începând cu anul 1938 şi continuat până în 1940, când Ardealul de Nord a fost cedat fără luptă. Bariera de foc spre Ungaria era concepută pe două, trei sau patru linii în adâncime pentru a contrabalansa principala vulnerabilitate a acestor tipuri de fortificaţii constând în apărarea lor statică. Cele 320 de cazemate rezistente la atacurile de aviaţie şi la cele mai multe arme de artilerie au fost concepute pentru a adăposti infanteria. Nici una nu dispunea de armament antitanc. El trebuia amplasat în fortificaţiile din pământ dintre redute.

În faţa potenţialului inamic se afla un şant antitanc discontinuu închizând căile de atac cele mai accesibile, apoi mai multe linii de sârmă ghimpată. Comunicaţiile erau asigurate prin cabluri telefonice îngropate. În 1940 dotarea cu armament, echipament, instalaţii şi trupe specializate nu era terminată. Lipseau instalaţiile sanitare, sistemul de ventilaţie, cupolele de observaţie şi încă nu erau suficiente armele sau minele antitanc şi antipersonal.

Potrivit site-ului Asociaţiei 6 Dorobanţi “puterea de foc a acestor cazemate era deosebit de mare după standardele timpului, fiind dotate (cel putin teoretic) cu 2-6 puşti-mitralieră cu cadenţă de tragere de la 150 la 300 gloanţe pe minut, densitatea de foc realizată fiind de 1 glonţ/2 centimetri de teren, interzicând astfel total apropierea de cazemate a trupelor inamice de asalt. Fiind amplasate pe două linii de luptă, trăgând numai în lateral, se realiza un sistem de foc încrucişat în care nu se putea supravieţui. Neavând ambrazuri în partea frontală, pentru a putea fi anihilate, cazematele obligau inamicul să pătrundă în spaţiul bătut de foc încrucişat, acesta expunându-se la pierderi foarte mari in personal”.

Fortificaţie din pământ pentru artilerie

Acest sistem defensiv ar fi putut constitui un baraj temporar la pătrunderea unităţilor militare maghiare însă,probabil, nu puteau face faţă unui eventual atac german. Construite într-un timp record fortificaţiile au fost cedate fără luptă. Armata română a putut retrage doar armamentul şi o parte din materialele de comunicaţii. Armata ungară a recuperat o parte din fierul-beton din structura cazematelor, reţelele de sârmă ghimpată şi materialul de comunicaţii rămase pe loc, după care a distrus toate cazematele prin explodarea acestora.

În preajma oraşului Oradea ruinele liniei Carol se pot observa în faţa aeroportului spre vest apoi în stânga şoselei Oradea-Arad unde înainte de intrarea în Nojorid drumul intersectează şanţul antitanc urmat de cazemate până la pădurea de la est de aeroport. La cazemate se poate ajunge fie luând-o la dreapta, spre Livada, de pe şoseaua Oradea-Arad fie din satul Najorid, prima la stânga.

Cazematele sunt dispuse pe două etaje, unul semiîngropat pentru muniţie, celălalt pentru tragere şi personal.

Prin construirea unor astfel de linii defensive naţiunile îşi recunoşteau îngrijorarea privind implicarea lor în disputele teritoriale de după sistemul de tratate de la Versailles. Prevederile Pactului Ribentrop-Molotov în cazul României şi Poloniei, apoi Arbitrajul de la Viena aveau să dovedească că ameninţarea era reală. La izbucnirea războiului însă nici una dintre centurile de foc europene nu a servit la nimic. Linia Maginot a fost ocolită de Wermacht-ul german prin Belgia, iar cea din vestul României a fost cedată fără luptă în vara târzie a anului 1940 prin Arbitrajul de la Viena (30 august). În vest germanii inventaseră Blitzkrieg-ul, războiul fulger bazat pe crearea unor pungi de forţe inamice în spatele liniei frontului, apoi izolarea unităţilor angajate în luptă şi ocuparea capitalei, totul cu ajutorul forţelor mobile bazate pe blindate şi tancuri. În centrul şi estul Europei naziştii au folosit aceeaşi strategie în cazul Poloniei, sau au încercat anihilarea unor rezistenţe printr-un sistem de reîmpărţiri teritoriale care să învrăjbească state vecine şi să le fidelizeze lui Hitler. Aşa a fost şi cazul României obligată la cedări teritoriale mai întâi la est (Basarabia şi Bucovina de Nord) către Uniunea Sovietică (iunie 1940) iar apoi la vest către Ungaria (Ardealul de Nord, 30 august 1940) şi la sud (Cadrilaterul) către Bulgaria (septembrie 1940).

Ambraz lateral

Evenimente amintite au marcat falimentul României interbelice care s-a văzut nevoită să cedeze fără luptă părţi din patru provincii istorice. La Consiliul de coroană din din 26 iunie 1940 cei mai mulţi membri, împreună cu regele Carol al II-lea au fost înclinaţi să cedeze Basarabia şi Bucovina de Nord fără luptă. Un oponent al acestei poziţii, Nicolae Iorga a strigat: “ce aţi făcut cu banii timbrului pentru aviaţie, Majestate ?!”. Întrebarea se referea la o taxă pentru corespondenţa internă care ar fi urmat să contribuie la constituirea unei flotile de aviaţie inexistentă în 1940 când ar fi fost cea mai utilă.