Cetatea Oradea. O scurtă incursiune în istoria recentă a ideilor despre restaurare şi valorificare turistică.

O cercetare arheologică românească care şi-a pus la începutul anilor 90 problema valorificării complexe a unui sit arheologic a fost cea din Cetatea Oradea, monument istoric de importanţă naţională. Era o epocă când după anii cei mai negri pentru patrimoniul României se deşteptau marile speranţe, se făceau strategii şi se recuperau domenii uitate în anii anteriori şi nu în ultimul rând se redimensionau interpretările istorice.

Colectivul şantierului orădean s-a coagulat în jurul  lui Adrian Andrei Rusu de la Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj Napoca şi Doru Marta de la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Astfel, într-o primă fază au fost stabilite ”următoarele obiective ale unei investigaţii prospective 1. identificarea obiectivelor istorice îngropate; 2. stratigrafia generală a sitului; 3. stabilirea unor repere istorico-arheologice concrete; 4. descoperirea monumentelor susceptibile de a fi conservate şi restaurate; 5. recuperarea unor valori de interes istorico-muzeistic şi cultural”.

Grupul de cercetare şi-a stabilit ”o misiune înţeleasă în sens mai larg, urmărindu-se starea generală a complexului arhitectural al cetăţii prin identificarea urgenţelor de restaurare, pentru o igienizare şi valorificare complexă, pentru stabilirea unei administraţii responsabile”.

La solicitarea Direcţiei Monumentelor Ansamblurilor şi Siturilor Istorice, după prima campanie de cercetare (1991) s-au formulat sugestii legate de strategia viitoare a cercetării cu următoarele priorităţi: 1. cercetarea pe cât posibil exhaustivă a zonei palatului episcopal, 2. sondarea prospectivă a zonelor libere pentru investigare, 3. cercetarea sectoarelor care urmau să fie reamenajate pentru o destinaţie de durată (spaţii comerciale, turistice, economice, căi de acces etc.). „Din anul 1992, implicarea financiară a DMASI a devenit nesemnificativă, în paralel cu angrenarea importantă a oficialităţilor culturale locale orădene şi Academiei Române, reprezentată prin Institutul de Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-Napoca”.

Am citat mai extins obiectivele stabilite de către colectivul de cercetare arheologică la începutul anilor 90 pentru a observa că pe parcursul următorilor ani aceste obiective au constituit „coloana vertebrală” a strategiei de valorificare ştiinţifică, educaţională, turistică şi economică a cetăţii. În următorii ani Primăria Oraşului Oradea, proprietarul ansamblului monument istoric, a înfiinţat o administraţie a cetăţii, a evacuat din Cetate activităţile care puteau incomoda valorificarea monumentului şi au început igienizarea ansamblului.

Ceea ce rezultă din răsfoirea cotidienelor din anii 90 a fost viul interes pe care presa locală l-a acordat fiecărei faze de cercetare, precum şi descoperirilor din timpul campaniilor de săpături, inoculând în rândul populaţiei oraşului necesitatea restaurării cetăţii orădene şi de valorificare a potenţialului ei turistic. Datorită acestei idei împărtăşită de comunitate, politicienii locali, indiferent de culoarea politică, au precizat pe agenda lor administrativă punerea în valoare a monumentului orădean. Pe fondul dificultăţilor economice din perioada de tranziţie însoţite de disponibilizări de personal şi restrângerea veniturilor bugetare, unul dintre puţinele puncte luminoase a fost apelul la trecut şi la reperele identificatoare ale oraşului. Schimbarea de optică asupra monumentului, dintr-unul care trebuia obturat sau chiar demolat în epoca Ceauşescu, într-un simbol al oraşului a fost însă, indiscutabil, şi meritul administraţiilor care s-au succedat la conducerea oraşului.

Treptat autorităţile publice locale şi-au asumat tot mai multe iniţiative privind punerea în valoare a cetăţii medievale orădene, dar rolul de cercetare a rămas, în continuare, în sarcina specialiştilor în arheologie, chiar dacă protagonişti ai proiectului iniţial au dispărut din cercetarea preventivă a monumentului demarată pentru restaurare. Proiectul de restaurare şi punere în valoare a Cetăţii Oradea finanţat din fondurile structurale europene va schimba faţa acesteia şi trebuie să ţină cont, în primul rând, de recomandările specialiştilor implicaţi pentru a nu denatura moştenirea istorică transmisă de monument.

Unul dintre autorii cercetărilor din Cetatea Oradea publica în 1993 un articol despre istoricul şi perspectivele cercetărilor medievale din Bihor, oferind, la final, direcţii de cercetare precum valorificarea obiectivelor încă necercetate sau cercetate sumar, precizând că arheologia medievală se află încă la începuturi în Bihor. Cele mai importante direcţii de cercetare erau, după acest autor, studierea unor ansambluri monastice, biserici dispărute sau având faze mai vechi (abaţia de la Sâniob, Biserica din Tinăud, basilica din Tămaşda, biserica din Sălard), monumentele laice, îndeosebi militare, precum donjonul de la Cheresig, cetatea Adrian, cetatea Săcuieni, cetatea de la Peştiş, castelul din Diosig, cel de la Sânicolau Român, cetatea Finiş, cetatea Şoimi etc. Aproape toate monumentele amintite reprezintă etaloane în categoria lor, multe integrabile unor circuite de vizitare. O altă direcţie de cercetare era cea a aşezărilor dispărute.

Puţine dintre aceste obiective au fost cercetate şi doar una a început a fi restaurată, însă cetatea Oradea a evoluat ireversibil spre a deveni un punct turistic important. Paradoxal, cercetarea arheologică sistematică, adică programată de către arheologi pe obiective şi ipoteze de lucru (experimentul în ştiinţele „exacte”) a devenit cenuşăreasa ultimilor ani în chiar obiectivul ei cel mai important din oraş. În pământ sunt îngropate încă două cetăţi, una descrisă de Rogerius din pământ şi lemn şi alta din piatră surprinsă în diverse stampe.

Cetatea de la Oradea la 1598-Detaliu din stampa lui Ioris Houfnagel. Cetatea bastionară, vizibilă şi astăzi se afla în construcţie (vezi bastionul din stânga imaginii). În interior- cetatea medievală din piatră de formă aproximativ circulară. În centru acesteia, catedrala episcopală, iar la sud, clădirile palatului episcopal.

 Treptat, arheologia pare să fi devenit o anexă aproape nedorită în forfota şantierului de restaurare şi nu cunosc vreo discuţie importantă între administraţie, arheologi, restauratori sau istorici de artă. Unul din posibilele rezultate ar putea apărea chiar la finalul proiectului de restaurare, când s-ar putea constata că valorificarea, aici în sensul de valorizarea trecutului cetăţii, ar putea fi mult în urma investiilor de restaurare şi infrastructură. În acest fel ar putea exista spaţii disponibile fără obiect, ori slab valorificate, ori un muzeu fără exponate. Varianta mutării unor secţii ale Muzeului Ţării Crişurilor nu este recomandată, fiind o abordare neprofesionistă în valorificarea patrimoniului care nu poate fi păstrat în condiţii optime în clădirile destinate muzeului din cetate. Să nu uităm că Arhivele Statului tocmai se mută datorită condiţiilor improprii de păstrare a documentelor.

Bibliografie:

A.A. Rusu, Cercetări arheologice în cetatea Oradea. Sinteza preliminară a anilor 1991-1993, în Crisia XXIII, p. 59-89.

Cetatea Oradea. Monografie Arheologică, vol I, Zona palatului episcopal, Oradea, 2002, p. 14 -18.

D. Marta, Cercetări de arheologie medievală în Bihor. Istoric şi perspective, în Crisia XIII, p. 85-89.