Bătălia pentru Oradea (1): o privire generală

În luna octombrie 1944 trupele sovietice şi române au depăşit linia Apusenilor şi s-au apropiat de Oradea. Comandantul frontului 2 ucrainian era proaspătul mareşal al Uniunii Sovietice Rodion Malinovski. După operaţiunile împotriva armatei germane de pe teritoriul României de după 23 august nici una dintre tabere nu erau tocmai mulţumite de situaţia strategică nou creată. Frontul sudic arăta acum ca un “Z” răsturnat. De pe linia Dunării, la est de Belgrad, urca spre nord peste Mureş până spre Salonta. În sudul oraşului Oradea facea un unghi spre est peste Munţii Apuseni pâna la aproape de Cluj pentru ca apoi pe Mureş să ajungă în Bucovina la sud de Vatra Dornei.
O primă fază a bătăliei pentru Oradea s-a derulat în luna septembrie. Un corp de armată sovietic din care făcea parte şi divizia “Tudor Vladimirescu” a ajuns la Oradea, după un marş de 250 de kilometri, inclusiv peste Munţii Apuseni, şi a ocupat aerodromul cu 10 avioane inamice la sol.

Din ce a mai rămas din armata a 6 – a germană şi din trupe maghiare s-a constituit grupul de armate conduse de generalul Fretter-Pico. La 28 septembrie gruparea a pornit la atac sprijinită de aviaţie. Sovieticii şi divizia „Tudor Vladimirescu” au suferit pierderi grele, ultima fiind în pericol de încercuire şi numai necompletarea inelului cu forţe terestre de către germani a făcut ca ea să nu se producă. Apariţia în zonă a unor unităţi ale armatei 6 de tancuri sovietice care veneau în Crişana de la est de Apuseni pentru următoarele operaţiuni a oprit ofensiva germană şi maghiară prin puternica forţă de foc. Era însă numai preambulul celei mai mari bătălii de tancuri de pe teritoriul României.
Situaţia creată nu convenea nici sovieticilor care speraseră să atingă ca linie fermă râul Tisa şi nici germanilor care nu se puteau consola cu pierderea liniei Carpaţilor. În aceste condiţii cei doi comandanţi, generalul german Friessner, şeful Armatei Sud (compusă din trupe germane şi ungare) şi mareşalul Malinovski, împreună cu diviziile armatei a I-a române erau împinşi spre o bătălie decisivă.


Mareşalul Uniunii Sovietice Rodion Yakovlevich Malinovski

Aceasta trebuia obţinută printr-o concentrare masivă de trupe mobile (tancuri şi blindate) susţinute de aviaţie, artilerie, cavalerie şi infanterie pentru pentru ocuparea breşelor deschise de primele. În aceste condiţii era clar că nu putea exista o linie statică a frontului cu atât mai mult cu cât nici o parte nu cunoştea intenţiile celeilalte şi nici concentrările de forţe. Împreună cu caracteristicile geografice ale teatrului de operaţiuni, zona de câmpie, aceşti factori au determinat desfăşurarea aşa numitei operaţiuni Debreţin în care bătălia pentru Oradea a jucat rolul de unghi vital.
Primul atac a fost organizat dinspre zona sudică, începând din Arad, soldându-se cu ocuparea unui vast teritoriu. La sud de Oradea s-au aliniat în dispozitiv de la vest la est Divizia a III-a Vânători de Munte condusă de generalul Leonard Mociulschi, divizia “Tudor Vladimirescu” (formată din volutari şi prizonieri români de pe frontul de est) şi Divizia Sovietică 337 Infanterie împreună cu brigăzile a 2-a, a 6-a şi a 9-a mecanizate. De cealaltă parte se aflau Divizia a 4-a Infanterie Ungară, probabil cu alte unităţi de rezervă, Divizia 76 Infanterie Germană şi unităţi din Divizia 23 Tancuri (panzere) germană.
În zonă a fost trimisă armata a 6 – a de tancuri condusă de generalul Kravcenko, armata 53 şi grupul Pliev care au spulberat armata a III-a ungară. Acestea au întâlnit însă dispozitivele diviziilor 1 şi 23 tancuri germane care au opus o rezistenţă îndârjită oprindu-le înaintarea. Cu toate eforturile sovieticilor, frontul nu a putut fi adâncit mai mult de 10 kilometri. În zonă se afla grupul de armate germane şi maghiare conduse de generalul Fretter-Pico. Acesta a ordonat Diviziei 76 de Infanterie să ocupe Oradea eliberând astfel divizia 23 tancuri să acţioneze ca forţă de lovire mobilă. În zonă au fost aduse şi diviziile 8 şi 12 rezervă ungare.

Pentru a anihila această puternică concentrare de trupe mareşalul Malinovski a ordonat grupului Pliev şi armatei 6 de tancuri să învăluie inamicul pentru a-l forţa să se retragă. Înaintând spre Solnok corpul de armate sovietic s-a putut întoarce spre Hajduszoboszlo, ajungând astfel la vreo 20 km de Debreţin. De aici însă grupul mobil a fost dirijat înspre Oradea care astfel urma să fie astfel atacată şi dinspre nord. Însă intenţia de a scoate din luptă nodul defensiv al generalului Fretter – Pico nu a avut chiar rezultatele aşteptate. La 10 octombrie generalul german a reuşit o manevră ingenioasă de învăluire a grupului Pliev. Corpul 7 mecanizat sovietic a fost trimis în încercarea de a crea un coridor de trecere pentru corpul încercuit. Cu aceasta batălia a intrat într-o fază confuză cu răsturnări de situaţie de o parte şi de alta, nici una dintre părţi neştiind care pe care încercuieşte.

Apărarea oraşului nu mai este posibilă.
În ziua de 12 octombrie şi-au făcut apariţia unităţile de tancuri şi cavalerie sovietice în nordul oraşului Oradea. Dinspre sud şi sud-est înainta divizia Tudor Vladimirescu urmată de două divizii sovietice, pe când în partea de vest divizia de vânători de munte împiedica regruparea inamicului. Pentru a nu cădea în mâinile sovieticilor au fost aruncate în aer depozitele de muniţie. Pe la amiază pentru locotenent-generalul german Erich Abraham era deja clar că divizia 76 infanterie putea fi anihilată în cazul în care continua să rămână la Oradea. Prin urmare comandantul german a trimis următorul mesaj superiorilor săi: “apărarea oraşului nu mai este posibilă”. După aceasta divizia a abandonat localitatea, deplasându-se la 10 km spre nord-vest. La 11 octombrie a fost cucerit Clujul, iar în 14 octombrie divizia 2 munte română ajungea la Oradea după pătrunderea prin defileul Crişului Repede.

Situaţia s-a înrăutăţit pentru germani când s-a aflat că amiralul Horty a solicitat sovieticilor armistiţiul în 15 octombrie. Prin operaţiunea Panzerfaust el a fost depus din fruntea statului, fiind înlocuit cu un guvern progerman condus de Ferenc Szalasi, şeful Partidului Crucilor cu Săgeţi. La 19/20 octombrie sovieticii au intrat în oraşul Debreţin. Situaţia a devenit mai favorabilă germanilor în 23 octombrie prin încercuirea grupului Pliev, care, după ce şi-a distrus armamentul, a fost nevoit să se predea. Situaţia a permis retragerea armatei a 8-a germane şi a unităţilor participante la operaţiunea Debreţin peste Tisa şi formarea unui front stabil după ieşirea României din rândul forţelor axei. A fost ultima oară când armata germană a purtat lupta în câmp deschis împotriva celei sovietice.

Bibliografie:

Şerban Constantinescu, România în al doilea război mondial, Partea a II-a, (23 august 1944-9 mai 1945). Repere cronologice şi comentarii, Cluj-Napoca, 2002.
Leonard Mociulschi, Asaltul vânătorilor de munte, Bucureşti, 1974.
Számvéber Norbert, Páncélosok a Tiszántúlon, Budapest, 2002, vezi aici
Pat McTaggart, Desperate Panzer Counterattack at Debrecen During World War II, republicat după by World War II Magazine, vezi aici
*** August 1944- Mai 1945. Scurtă prezentare a contribuţiei României la războiul antihitlerist, Bucureşti, 1969.
L. Borcea, Gh. Gorun (coord.), Istoria oraşului Oradea, Oradea 2007 p. 391sq