Istoria unei pieţe. Piaţa mică, azi Piaţa Unirii.

4La 1692 aşezările orădene erau pustiite de un asediu în urma căruia Habsburgii îşi treceau între posesiuni un centru de paşalâc înfiinţat cu numai 32 de ani înainte şi una dintre fostele cetăţi importante ale Principatului Transilvaniei. Locul era depopulat, casele distruse şi peste toate în zonă se desfăşura un război în toată regula care a durat până în 1711 când se încheia mişcarea curuţilor. Cetatea şi-a trăit ultimul moment de glorie, dar nu chiar ultimul asediu, garnizoana imperialilor fiind asediată de mai multe ori de către curuţi. De atunci şi până azi Oradea a devenit, tot mai mult, un centru urban locuit de civili.
Între aşezările orădene, fiecare avea o piaţă, însă din prima jumătate a secolului al XIX –lea una avut două: cea mică şi cea mare şi se numea Oraşul nou al Oradiei fiindcă a început să fie construit după ce lucrurile s-au mai liniştit la vest de glaciesul cetăţii. Înghesuiţi într-un spaţiu restrâns între Crişul Repede şi Peţa la nord şi sud, locuitorii erau limitaţi înspre răsărit de spaţiul de manevră necesar cetăţii şi împărţeau, probabil, o aşezare cu una dintre cele mai mari densităţi dintre centrele urbane ale Transilvaniei. Mai târziu, cele două pieţe au făcut diferenţa în comparaţie cu Olosigul, sau Velenţa şi aşezările mai mici.
În 1712 însă, cu toate vechile privilegii primite, începând cu cel al lui Rudolf al II – lea, întărit de Carol al VI – lea, împăratul în viaţă, episcopia romano-catolică şi capitlul au redevenit stăpânii feudali cărora li s-a recunoscut drepturile senioriale. Cum cele două hotărâri s-au contrazis una pe cealaltă, s-a creat un conflict care a durat până la mijlocul secolului al XIX – lea. În acest ultim moment Olosigul avea o populaţie mai mare, profitând de aşezarea aici a catedralei a palatului episcopal şi a canonicilor dar şi prin caracteristica medieval târzie de zonă „rezidenţială”. În schimb, poate mai mult decât în Olosig, pe malul drept veriga primă a lanţului economic o constituiau măcelarii, urmând apoi meşteşugarii şi negustorii care valorificau produsele secundare. Prin 1720 în piaţa de la sudul Crişului s-a construit o biserica sfântul Ladislau în stil baroc şi fără pretenţii de monumentalitate. În faţa bisericii se afla sediul episcopiei romano-catolice. Prima clădire a fost hanul Vulturul construită în 1714. Nu avea etaj şi era acoperită cu şindrilă găzduind şi birourile primăriei. În piaţă se aflau chioşcuri din lemn.

veche

În Oraşul Nou se afla cel mai mare număr de români şi exista o uliţă nemţească (actuala stradă a Primăriei). În apropiere, spre est, se aflau grupaţi evreii din cartierul Subcetate. Între ortodocşi (români, sârbi, greci) se aflau şi aromâni, negustori cu dare de mână care au pus umărul la construirea Bisericii cu Lună terminată în 1790. În această ambianţă ortodoxă într-o casă aflată vis a vis de biserică la 9 februarie 1802 s-a născut Emanuil Gojdu (Manoilă în actul de botez). În copilăria petrecută sub privirile mamei sale, Ana Poynar, poate mai puţin ale tatălui său Atanasie, neguţător de vite „absorbit de întreprinderile neguţătoriei”, Manoilă a văzut înălţându-se biserica credincioşilor greco-catolici din faţa celei a Adormirii Maicii Domnului unde a fost botezat. Lăcaşul de cult al uniţilor a fost terminat în pe la 1810 şi sfinţit în 1812.

p

În primele decenii ale secolului al XIX – lea piaţa a primit perimetrul actual prin avansul laturii de vest în zona casei Kovats, aliniată frontului stradal al bisericii greco-catolice şi nu după partea nordică a acestei laturi mult retrase (azi între primărie şi palatul episcopal greco-catolic). La mijlocul secolului (1851) este deplin conturată şi axa de circulaţie prin piaţă dinspre Olosig prin construirea unui pod din lemn care să facă posibilă legătura cu circulaţie intensă între cele două maluri ale Crişului. Podul metalic terminat în 1893 a rezolvat în sfârşit marile probleme de circulaţie pe vechile poduri din lemn din această zonă. Pentru cât de mult piaţa întorcea spatele malului Crişului în această perioadă, ca şi mai târziu de altfel, ilustrativ este faptul că pentru construirea podului a fost necesară demolarea unei case din şirul care se alinia de-a lungul malului.

o
După 1906, în piaţa centrală ajungeau primele tramvaie orădene, dinspre gară în directia Parcul Rhedey (actualul Bălcescu) şi cimitir. Aici au fost instalate primele 25 de lămpi de gaz pentru iluminat public in 1852.
Marele moment al schimbării faţadelor din piaţă a venit o dată cu boom-ul economic de la trecerea între secole astfel că în câţiva ani aspectul clădirilor de pe laturi s-a schimbat spectaculos. În 1903 a fost terminată clădirea monumentală a primăriei construită în stil eclectic ca un lăcaş al celor patru virtuţi ale oraşului: ştiinţa, arta, justiţia şi agricultura, alături de industrie şi comerţ. Clădirea episcopiei greco-catolice, deşi, tot de stil eclectic folosea elemente romanice şi bizantine cu mesaj special la originile acestei biserici. Ea a fost terminată la doi ani după primărie şi a avut acelaşi arhitect, Rimanoczy Kalman jr. Cu aceste clădiri au fost marcate punctele cele mai importante ca statut politic şi social din acest perimetru. Piaţa a continuat să fie un imens şantier pentru epocă pentru că în 1908 va fi terminat palatul Vulturul Negru cel mai reprezentativ obiectiv Art Nouveau din Oradea, urmat de palatul Moskovits în 1910 şi 1911.

palatvult

Târgul din Piaţa Mică a fost mutat definitiv in 1923, iar locul s-a transformat doar într-un spațiu de reprezentare. În 1924 arhitectul Duiliu Marcu a ridicat un scuar în stil neoromânesc care oferea greutate noului însemn din centrul pieţei de după primul război mondial, statuia lui Ferdinand Întregitorul. Începea astfel seria mutării simbolurilor pentru că statuia regelui Ferdinand a înlocuit-o până în 1940 pe cea a regelui Ladislau,. După al doilea război mondial a apărut un monument ridicat in onoarea soldaţilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial.

1mai45_ofiterisovietici_fruntasii_orasului

Însă în 1990 acesta a fost înlocuit cu statuia lui Mihai Viteazul, plănuită a fi mutată şi ea pentru a fi înlocuită cu statuia regelui Ferdinand. Piaţa Mică a avut de-a lungul timpului numeroase denumiri, în funcţie de regimurile politice la a căror instalare cu fast, ovaţii şi “pentru totdeauna” era împodobită: Piaţa Mică, Piața Sfântul Ladislau, Piaţa Ferdinand, Piaţa Malinovski, Piaţa Victoriei, Piaţa Unirii.

revolutie-6