Cetatea de la Piatra Şoimului

Monumentul este cunoscut în partea locului, dar, poate, spre norocul lui, foarte puţin vizitat de turişti. Accesul se face luând-o la stânga din Aleşd prin satul Peştiş şi de aici, pe lângă şcoală, pe un drum asfaltat, apoi pietruit şi pieptiş prin pădure până la stânca cetăţii. Efortul este răsplătit de priveliştea asupra văii sălbatice care curge la poale spre Peştiş. Spre est, în pădure, se află capela familiei Batthyany şi apoi turnul izolat care străjuieşte o altă vale.

Istoria locului.

Începând din secolul al XIII-lea şi până în secolul XVII domeniul cetăţii Piatra Şoimului este cunoscut sub denumiri precum Solumku, Solumkeu, Solyomkö. După Nicolae Iorga a intrat însă în literatura istorică sub numele impropriu Şinteu.

Cetatea, situată la 4 km nord de Aleşd este amintită începând cu anul 1306. A fost ridicată de Paul, jude regal din neamul Geregye, împreună cu Sebusvar – Bologa, sau de către fiul său Nicolae undeva între anii 1242 şi 1276.

La 1316 Carol Robert de Anjou cucereşte fortificaţia care devine cetate regală, pentru ca la 1389 Sigismund de Luxemburg să îi adauge şi voievodatul Borodului. În 1406, la prima conscriere cunoscută, domeniul avea 63 de aşezări de pe valea Barcăului la nord, până pe valea Crişului la sud, din ţinutul Luncii sau valea Gepişului, la vest şi până în Munţii Apuseni la est.

Până la 1484 când familia Dragfi a ajuns în posesia a jumătate din domeniu, acesta mai fusese stăpânit de familiile Borşa, Kaplay, Banffi sau de Ioan Vitez de Stredna, episcop de Oradea. La 1599 Şinteul era stăpânit de Ştefan Bocskay care în timpul confruntărilor cu habsburgii se retrage aici „cu toate bunurile şi toţi banii”, certificându-şi rolul de importantă cetate de refugiu din vestul Transilvaniei.

Căsătorit cu Elisabeta Zolyomi, Gavrilaş Movilă, fostul domn al Ţării Româneşti, stăpâneşte domeniul din 1620 până la moartea sa în 1637, an din care văduva acestuia redactează mai multe scrisori din Aleşd, semn, după L. Borcea, că cetatea nu mai era folosită decât ca loc de refugiu, iar localitatea de pe malul Crişului devenise centrul domenial.

În 1640, Gheorghe Rakoczi, viitorul principe al Transilvaniei, primea Şinteul cu Aleşdul, devenite posesiuni regale în urma morţii fără urmaşi a Elisabetei.

Un episod important în istoria locului este legat de alianţa între principele Gh. Racoczi al II-lea, Constantin Şerban, domnul Ţării Româneşti şi Gheorghe Şerban, domn al Moldovei, toţi trei maziliţi de poartă (1657,1658).
Constantin Şerban devine stăpân în „cetatea Şinteu cu moşiile de la Aleşd” (mai 1658 – februarie 1660) şi împreună cu Gheorghe Şerban încearcă să ajungă în scaun într-o perioadă de instabilitate politică şi militară marcată de orientarea antiotomană. Acum este zidită sau reconstruită Biserica ortodoxă de la Tinăud, probabil locul de închinare a lui Constantin Şerban. Legăturile spirituale dintre Ţările Române sunt perpetuate apoi şi prin sosirea, între alţii, a copistului de la est de Carpaţi cunoscut sub numele de Popa Pătru din Tinăud. Între 1673 şi 1695 la Tinăud se produc manuscrise într-o zonă preponderent românească. Acest fapt a fost favorizat de dominaţia turcească, căci, începând cu 1660 şi până la 1692, Şinteul devine reşedinţă de sangeac.

Fortăreaţa şi turnul de la est

Cetatea de la Piatra Şoimului este aplasată pe un pinten de calcar înălţat deasupra pârâului Secătura la 484 m altitudine. Fortificaţia este accesibilă numai dinspre est, unde era apărată de un şanţ lat şi adânc şi are un plan aproape dreptunghiular. Au fost sesizate încăperi dispuse pe patru niveluri, construite în mai multe etape. Pentru realizarea lor s-a folosit stânca nativă înglobată în zidărie. În centrul cetăţii este amplasat un turn masiv rectangular ridicat din piatră nefasonată. Pe latura sudică cu vizibilitate asupra văii au fost amplasate cele mai însemnate încăperi. Între acestea se remarcă o sală de cca. 64 m2 cu zidurile exterioare sprijinite de contraforturi foarte puternice. Cetatea a avut o curtină exterioară în faţa şanţului de la est, iar spre sud s-au păstrat contaforturi ale acesteia. Intrarea în cetate se făcea pe un pod pe piloni din piatră. În curtea de la est se afla o fântână construită din piatră brută.

Se pare că cea mai veche parte a cetăţii este turnul de plan rectangular păstrat în mijlocul fortificaţiei. La 300 m est de incinta cetăţii se află un turn amplasat pe o stâncă din calcar a cărui datare este şi mai dificil de făcut, dar colţurile realizate din piatră ecarisată pledează pentru o fază mai târzie surprinsă şi la cetate în zona porţii. Între cele două întărituri se aflau, probabil, construcţii civile între care, posibil şi o biserică.
În jurul anului 1316 coaliţia nobiliară condusă de Kopasz a fost înfrântă de oştirea regală prin asedierea îndelungată a cetăţii. Unii cred că la 1711 cetatea este aruncată în aer de Habsburgi în timpul războiului curuţilor.

În 1821 a fost ridicată capela baroc amplasată la est de cetate, necropolă a familiei Batthyany, după cum rezultă din inscripţia pe o placă de marmură aflată în posesia Muzeului şcolar din Aleşd. Construcţia se află într-o stare avansată de degradare şi necesită o rapidă intervenţie.
Într-un articol viitor vom reveni cu povestea familiei Batthyany.

Bibliografie:

Alexandru Avram, Arhitectura romanică din nord-vestul României, Sibiu, 2006.
Liviu Borcea, Bihorul medieval, Oradea, 2005.
Josza Ferencz, Elesd monografia, Nagyvarad, 2001, la p. 20 propunerea de reconstituire a cetatii (in text)
A.A. Rusu, Castelarea carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 536, nr. 129.

Fotografii: Sorin Bulzan